A crede că putem renunţa la post sau că îl putem înlocui cu alte forme de asceză mai confortabile pentru omul modern – cum ar fi îndeplinirea datoriei de stat, îndurarea greutăţilor vieţii, sau folosirea moderată a substanţelor excitante şi a tranchilizantelor – ar însemna să renunţăm la un sprijin dintre cele mai puternice de care dispunem pentru a spori duhovniceşte în viaţa în Hristos. De fapt, fiecare dintre elementele noastre spirituale îşi are funcţia sa proprie, care îl face de neînlocuit. Sfinţii Părinţi spun că numai boala poate ţine loc, dacă Dumnezeu ne-o trimite, celorlalte nevoinţe trupeşti. Prin urmare, este foarte important ca fiecare creştin să fie conştient de importanţa postului şi să aibă dragoste de post.
Unii susţin că Iisus însuşi nu acorda o importanţă prea mare postului şi că în Evanghelii îl vedem de mai multe ori participând la ospeţe decât privându-se de mâncare…
Este o afirmaţie foarte abuzivă. Să nu uităm că Domnul se pregăteşte postind pentru slujirea Sa sacerdotală şi pentru împlinirea tainei pascale. Postul de patruzeci de zile ţinut de Iisus îl aminteşte pe cel al lui Moise de pe muntele Sinai. Iisus este noul şi adevăratul Moise, venit în lume să aducă legea cea nouă şi răscumpărarea poporului Său. Refuzând hrana pământească şi gesturile de taumaturg care l-ar fi făcut să se înscrie într-un triumfalism mesianic vremelnic, El îşi manifestă dorinţa de a se hrăni numai din voia Tatălui Său Cel ceresc, ceea ce îl va conduce spre moartea de pe cruce. Este clar că din perspectivă creştină şi faţă de practica evreiască, semnificaţia postului este una cu totul nouă, în strânsă legătură cu persoana lui Iisus şi cu darul Duhului Sfânt.
Vă gândiţi mai cu seamă la fraza prin care Hristos le răspunde ucenicilor lui Ioan Botezătorul veniţi să îl întrebe de ce ei postesc, iar ucenici Săi nu, şi anume: „Pot oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti”.
Da. Acest răspuns al lui Iisus anunţă că postul, ca semn al tristeţii, nu se va mai referi la încercările trecute sau prezente ale vechiului Israel; el va fi subordonat tainei pascale a lui Hristos. Indicaţiile referitoare la post cuprinse în Predica de pe munte, asemenea acelora referitoare la milostenie şi la rugăciune care le preced, insistă într-un mod diferit asupra noutăţii vieţii religioase introduse de Iisus: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”. Nu se mai pune problema de a face binele pe baza unei motivaţii exterioare; adevăratul ucenic al lui Iisus trebuie să se comporte fără să ţină seama de judecata oamenilor sau de vreo satisfacţie personală, ci ştiut numai de Tatăl, sub privirea acestuia, sau, cum va spune Sfântul Apostol Pavel, sub imboldul Sfântului Duh revărsat în inima sa. Asemenea proorocilor, nici Iisus nu condamnă, ca atare, semnele exterioare ale tristeţii în timpul postului.
Care sunt, în opinia dumneavoastră, fundamentele teologice ale postului?
Această formă de asceză presupune o doctrină a îndumnezeirii omului întreg, întemeiată pe dogma întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. Hristos şi-a asumat omul întreg, cu trup şi suflet, făcându-l să treacă de la moarte la viaţă. In fiecare creştin, şi trupul şi sufletul trebuie să se răstignească împreună prin omorârea „cărnii”, adică a orgoliului creaturii care doreşte cu tot dinadinsul să obţină prin propriile sale puteri ceea ce nu poate primi decât ca un dar liber de la Dumnezeu. Departe de a fi o vitejie morală sau o modalitate ele dominare a instinctelor ce nu ar depinde decât de voinţa omului, postul este mai întâi de toate expresia deplină a acestei smeriri a creaturii, recunoaşterea neputinţei sale totale. Insă aceluia care îşi recunoaşte astfel neputinţa şi renunţarea de sine deplină, Dumnezeu îi acordă darul Sfântului Duh, care transfigurează atât trupul, cât şi sufletul omenesc. Postul, care nu poate fi dus până la capăt decât cu ajutorul acestui har, reprezintă totodată semnul începutului îndumnezeirii trupului omenesc, care se desprinde parţial de slăbiciunile condiţiei sale stricăcioase prin lucrarea Duhului vieţii prezent în el. Prin post şi alte nevoinţe ascetice, patimile omeneşti nu sunt nici omorâte, nici numai ţinute în frâu prin puterea voinţei, ci sunt convertite, transformate, iar forţa şi impetuozitatea lor sunt puse în slujba iubirii lui Dumnezeu. Acesta este sensul „curăţiei inimii”. Această transfigurare a fiinţei întregi este condiţia adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu, care reprezintă o experienţă vie a comuniunii noastre cu El şi nu un simplu construct intelectual.
Cu condiţia ca postul şi înfrânarea trupească să nu fie practicate oricum…
Sigur că da. Dorinţa lăuntrică însufleţită de har trebuie să se concretizeze la nivelul trupului în mod viu şi spontan. Măsura ascezei trebuie să corespundă posibilităţilor reale ale omului nevoitor. De aceea, Părinţii pustiei insistă în mod deosebit asupra discreţiei sau discernământului fiecăruia, care are tocmai rolul de a asigura acest echilibru. Funcţia discernământului este aceea de a echilibra în mod concret exigenţele venite din afară cu puterile omului nevoitor şi cu imboldurile lăuntrice ale Duhului Sfânt, pentru ca efortul ascetic să fie o angajare cu adevărat personală. Dacă Duhul îndeamnă şi dă putere, unele „excese” nu numai că nu vor periclita integritatea psihică şi spirituală a ascetului, ci dimpotrivă, o vor încuraja, după cum ne-o dovedesc numeroase vieţi ale sfinţilor. Şi invers, nevoinţele pe care de multe ori Bătrânii pustiei le indicau păcătoşilor ce doreau să se pocăiască erau de o condescendenţă surprinzătoare. Criteriile de stabilire a nevoinţelor ascetice reprezintă semnele clasice ale acestui discernământ, capacitatea de a intui decizia cu adevărat potrivită pentru fiecare, care să ducă în cazul fiecărui nevoitor la dobândirea păcii inimii, a blândeţii, a cumpătării, la lipsa asprimii şi a durităţii. în această privinţă, sfatul părintelui duhovnic este obligatoriu.
Să nu uităm că postul nu poate fi despărţit de celelalte practici tradiţionale ale ascezei creştine şi de milostenie!
Trebuie să precizăm că diferitele forme de practicare a ascezei trupeşti nu se pot substitui unele altora. Fiecare dintre ele „simbolizează” un aspect diferit al nevoinţei ascetice, alcătuind un organism în care fiecare element îşi are funcţia sa proprie. Ar fi foarte dăunător pentru viaţa spirituală, spre exemplu, să reducem întreaga asceză numai la munca ca atare, sau la suportarea greutăţilor obişnuite ale vieţii; toate aceste aspecte sunt necesare, dar ele nu reprezintă simbolul concret al acelei atitudini de sărăcie spirituală, de refuz de a se încrede numai în puterile firii trupeşti, de smerire în faţa lui Dumnezeu, pe care postul o exprimă atât de bine. La rândul lui, postul nu ar putea exprima toată atenţia, grija şi aşteptarea sufletului dornic de întâlnirea cu Dumnezeu pe care o trădează privegherile, acele momente din noapte consacrate rugăciunii. După cum spuneau deja proorocii Vechiului Testament, postul trebuie mereu unit cu milostenia manifestată faţă de aproapele. Se spune în textele liturgice ortodoxe: „Postind, fraţilor, trupeşte, să postim şi duhovniceşte. Să dezlegăm toată legătura nedreptăţii. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l desfacem. Să dăm flămânzilor pâine şi pe săracii cei fără de case să-i aducem în casele noastre; ca să luăm de la Hristos Dumnezeu mare milă”. Sfinţii Părinţi insistă în permanenţă asupra faptului că postul trebuie să-l facă pe creştin să devină milostiv. Cu ce economiseşte pe hrană, postind, să facă milostenie celor care sunt flămânzi şi lipsiţi de toate.
Cum este privită în zilele noastre, în Biserica Ortodoxă, această învăţătură despre post a Sfinţilor Părinţi?
Majoritatea credincioşilor respectă întru totul învăţătura Bisericii referitoare la post. Este însă evident că asistăm în prezent, mai ales în Apus, printre creştini, la o adevărată erodare a postului, şi uneori la dispariţia sa totală. Este o situaţie care îi influenţează si pe unii ortodocşi. Ea nu se datorează numai influenţei materialismului practic sau condiţiilor de viaţă şi de muncă specifice civilizaţiei contemporane. Cauza cea mai specifică este fără îndoială falsul spiritualism, care a dus la pierderea sensului unităţii fiinţei umane şi a importanţei nevoinţelor trupului pentru impulsionarea şi susţinerea trăirii profunde a inimii, în sensul dat acesteia de Biblie şi de Sfinţii Părinţi. încă de la sfârşitul Evului Mediu, în mediile în care se făcea simţită influenţa mentalităţii moderne, s-a încercat de prea multe ori transformarea vieţii spirituale într-un sistem de idei teoretice şi de constructe imaginative, cărora li se adăugau o serie de eforturi voluntariste sau de timide înflăcărări sentimentale, într-un asemenea context, postul (ca postire) nu mai poate fi perceput ca o practică „simbolică” a cărei binefacere este întregirea fiinţei umane, cu trup şi suflet, în aspiraţia ei către Dumnezeu. Ascultarea de regulile Bisericii reprezintă un lucru bun în sine. Dar acolo unde nu există discernământ, această ascultare riscă să degenereze într-un formalism mort, care duce la renunţare.
Concret, cum anume se posteşte în mănăstirile dumneavoastră?
În perioadele obişnuite, avem trei zile de „post” pe săptămână – luni, miercuri şi vineri -, când nu mâncăm decât mâncare strict vegetală; brânza, lactatele, carnea – fireşte – şi chiar peştele sunt interzise. In realitate, este vorba mai degrabă de o înfrânare severă decât de o privare de mâncare stricto sensu. Rânduiala acestor zile de post, de miercurea şi vinerea, datează încă din perioada apostolică, din veacurile I şi II. De asemenea, în timpul anului, înainte de Paşti, avem Postul Mare, care ţine un pic mai mult de patruzeci ele zile, deoarece sâmbetele şi duminicile nu sunt socotite. Duminica, fiindcă este considerată ziua învierii, iar sâmbăta, pentru că reprezintă ziua consacrată celor adormiţi întru Domnul, care pregăteşte duminica prin comemorarea coborârii lui Hristos în iad.
Cu câteva mici diferenţe, perioadele de post din Ortodoxie sunt practic aceleaşi ca în Biserica Romano-Catolică. Postului Mare, care precede Pastele, i se adaugă postul pregătitor pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, corespunzător Adventului. Mai avem, de asemenea, încă două posturi; unul dintre acestea e situat imediat după Rusalii, deoarece până atunci, în perioada pascală (care durează cincizeci de zile după Paşti şi care este o perioadă de bucurie în cinstea învierii), postul este foarte lejer. De aceea, acest post de după Rusalii simbolizează într-o oarecare măsură reluarea înfrânării şi ţine până la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, în ziua de 29 iunie. Celălalt post durează cincisprezece zile şi este postul pregătitor pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în luna august. In principiu, în aceste zile de post, avem o singură masă pe zi, în jurul prânzului. Cine doreşte însă, poate servi şi o mică gustare, spre seară, la trapeză. Cei care se pot lipsi de ea, nu mai mănâncă seara nimic. Cât despre micul dejun, indiferent de perioadă, în mănăstirile noastre el nu există. Desigur, dacă este neapărată nevoie, se poate servi o cafea. Precizez că aceste reguli de postire nu au un caracter strict monastic; cu excepţia postului din zilele de luni şi de înfrânarea permanentă de la carne, ele sunt aceleaşi şi pentru călugări şi pentru mireni.
Consideraţi că e necesară o redescoperire a practicii postului în Apus, lucru pentru care, personal, militez cu convingere?
Dacă această redescoperire s-ar face în dimensiunea sa specific creştină (şi nu numai ca o reţetă terapeutică sau ca formă de protest), ea ar însemna pentru toţi creştinii un factor important de reînnoire spirituală. Locul covârşitor pe care l-a avut postul în tradiţia Bisericii de-a lungul veacurilor şi în viaţa tuturor sfinţilor, legătura sa strânsă cu antropologia Părinţilor Bisericii şi cu teologia lor referitoare la taina mântuirii, dovedesc că miza postului sa este una de mare importanţă. Dificultatea demersului provine din faptul că nu este vorba atât de reînnoirea unei practici sau de reintroducerea unor reguli, ci de regăsirea sensului profund al acestui tip de înfrânare. Postul reprezintă „o realitate în care te angajezi cu trupul şi cu sufletul şi mai ales din toată inima, în care nu te poţi amăgi cu idei”.
Părintele Placide Deseille, Mărturia unui călugăr ortodox. Convorbiri cu Jean-Claude Noye, Editura Doxologia