Hris­tos va veni din nou la fel cum S-a şi înălţat

“Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă.” (Ps. 46, 5)

După ce am prăznuit Pătimirea lui Hristos, am petre­cut patruzeci de zile în compania ucenicilor, bucurându-ne de prezenţa Domnului celui Înviat. Am participat la multe evenimente în acest ciclu liturgic, începând cu intrarea lui Hristos în Ierusalim, unde I s-a făcut o primire publică plină de fast. Apoi a venit trădarea Lui, sau mai degrabă dăruirea Lui de Sine, şi Pătimirea Sa, când a fost părăsit de ucenici, care au şi tăgăduit că L-ar cunoaşte. Dar ei, şi noi, am fost repuşi în comuniune cu El atunci şi li S-a arătat din nou, lor şi nouă, la frângerea pâinii şi, aşa cum am auzit astăzi în lectura evanghelică, deschizând Scripturile. Putem vedea că a fost scris că Hristos va suferi, sculându-Se a treia zi, şi că pocăinţa şi iertarea vor fi propovăduite în numele Lui, în­cepând de la Ierusalim – de la locul unde a pătimit, pentru ca vestea să fie propovăduită celor care au fost părtaşi la moartea Lui.

După toate acestea, acum suntem chemaţi să sărbăto­rim Înălţarea Sa, ridicarea sau înălţarea la dreapta Tatălui. Aceasta este, ca să zicem aşa, biruinţa lui Hristos, culmea slu­jirii Sale lumeşti, sărbătorită cu strigăte şi trâmbiţe aşa cum se vorbeşte în victoria din Psalm. Noi sărbătorim aceasta ca pe o procesiune şi înălţare triumfătoare; dar, spre deosebire de intrarea în Ierusalim, aceasta este o biruinţă sărbătorită discret, în livezile de măslini pe munte în afara Ierusalimu­lui, doar cu câţiva dintre ucenici şi cu Maica Sa.

Acest tablou este în real contrast cu momentul Dumi­nicii Floriilor. În amândouă vedem intrarea Regelui: într-una în cetatea pământească a Ierusalimului, unde cei care Îl în­tâmpinau încă nu înţeleseseră natura acestei domnii; iar cealaltă în ceruri.

Acum, cu siguranţă gândim că, după toate cele prin care au trecut ucenicii, vor fi ştiind acum cu ce fel de domnie este rege Hristos.

Astfel, este destul de tulburător să auzim din Fapte că, atunci când ucenicii s-au strâns împreună, ei L-au întrebat pe Hristos: „Oare acum vei reinstaura domnia lui Israel?“

Chiar şi acum încă trebuiau să înveţe că Împărăţia lui Hristos nu este din lumea aceasta, că slava Lui nu este o slavă recunoscută printre oameni, că, de la un capăt la altul, calea Lui este a smereniei, drumul Crucii.

Întorcându-Se la Tatăl Său, El a făgăduit ucenicilor Săi că nu îi va părăsi, ci că le va trimite un alt mijlocitor, pe Duhul Sfânt, Cel Care le va reaminti despre toate lucrurile pe care le-a făcut El, Care îi va povăţui în tot adevărul, luând din ceea ce este a lui Hristos şi dându-le ucenicilor (cf. Ioan 14, 26; 15, 26; 16,13-15).

Doar prin puterea Duhului putem vedea că drumul smereniei lui Hristos este de fapt un drum de slavă, al dumnezeirii – o smerenie dumnezeiască, pentru că aceasta nu este calea lumii, acesta nu este modul în care vedem de obi­cei lucrurile. Doar atunci când ne îndreptăm din nou spre Scripturi, aşa cum ne-au fost tâlcuite de Hristos, putem, cu Duhul lui Hristos, să începem să înţelegem această miste­rioasă coincidenţă a opuselor: slavă şi smerenie, tărie şi slă­biciune, înţelepciune şi nebunie, viaţă şi moarte, Cuvântul în trup.

Când ne îndreptăm privirea spre principalele eveni­mente din viaţa lui Hristos, aşa cum sunt ele prezentate în Evanghelii, putem vedea această smerenie dumnezeiască manifestată în fiecare eveniment. Naşterea Sa nu a fost în­soţită de nici un fel de fast lumesc: totul s-a întâmplat într-un cadru umil şi obscur, cu puţini martori, deşi a fost lăudată de cetele îngereşti. Răstignirea Sa a fost o moarte ruşinoasă, însoţit de tâlhari, dar părăsit de ucenici, deşi este recunos­cut ca Fiu al lui Dumnezeu de către centurion. Învierea Sa, de asemenea, nu a avut nici un martor, şi prima reacţie la vederea mormântului gol a fost necredinţa, faptul a fost din nou preamărit de îngeri.

Acum din nou la Înălţarea Sa; aceasta se petrece în ob­scuritate. De această dată chiar şi îngerii sunt uimiţi: atunci când li se spune să ridice porţile ca să intre Împăratul slavei, îi auzim cum întreabă în uimire: „Cine este Împăratul sla­vei?“ (Ps. 23,10).

Ca să nu gândim, ca şi ucenicii, că Împărăţia slavei Domnului Înviat este ceva omenesc, aşa cum ne-am putea noi imagina, să fim cu luare aminte la cuvintele îngerilor: nu staţi privind la cer! Nu vă aşteptaţi să Îl vedeţi pe Hristos la fel cum era cunoscut atunci când era văzut în trup, dar ucenicii de nenumărate ori nu au reuşit să Îl recunoască drept Domn! Aşa cum spune Sf. Pavel, deşi cândva L-am cunoscut pe Hristos după trup, nu-L mai cunoaştem astfel acum, ci acum îl cunoaştem în Duh (cf. 2 Cor. 5, 16). Şi aşa cum a subliniat Sfântul Ignatie: „acum că Hristos S-a urcat la Tatăl este de fapt mai vizibil decât era înainte“ (Epistola către Romani 3).

Acum ne putem uni cu îngerii şi să vedem slava lui Dumnezeu manifestată în toate acele momente de obscu­ritate şi umilinţă.

Dar să luăm aminte şi celelalte spuse de îngeri: că Hris­tos va veni din nou la fel cum S-a şi înălţat. Dacă Îl urmăm pe Hristos, pe drumul smereniei Sale, călăuziţi de Duhul, in mod sigur Îl vom întâlni pe Domnul. Mai mult decât atât: vom fi ridicaţi împreună cu El, prin coborâre, în înălţimile cerurilor, şi El va schimba smerenia trupului nostru pentru a-l face asemenea trupului Său slăvit, pentru ca atunci când se va arăta, cu adevărat vom fi asemenea Lui (cf. Filip. 3, 21; I Ioan 3, 2).

Să ne pregătim, acum şi în zilele care urmează între săr­bătoarea Înălţării şi Cincizecime, pentru a-L primi cu vred­nicie pe Duhul, nu după aşteptările noastre omeneşti, ci după cum Hristos ni L-a dăruit; şi să ne rugăm ca acum şi întotdeauna să fim gata spre a-L întâlni pe Domnul în noimele Scripturilor pe care ni le descoperă şi în chemarea la frângerea pâinii, spre împărtăşirea de Trupul şi Sângele Său.

Pr. Prof. John Behr, Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an, Editura Doxologia, Iasi, 2016