Este important să stăruim puţin asupra modului în care se stârnesc patimile în noi, pentru că aceasta ne va indica şi modul cum să ne opunem stârnirii lor. Precizăm că modul stârnirii este în esenţă acelaşi cu modul zămislirii patimilor. Atâta doar că zămislirea e mai grea decât stârnirea, neexistând încă patima în noi ca o fiară adormită ce are doar să se trezească. Dar un material inflamabil se găseşte în noi încă înainte de orice patimă, constituit din afecte, şi aceasta ajută într-o oarecare măsură la zămislirea patimii, aşa cum ajută patima deja existentă la stârnirea ei.
Cine nu a experiat că patima se stârneşte uneori atunci când ne aflăm în cursul îndeplinirii unei hotărâri bune, sau după ce am terminat executarea ei[1], sau atunci când ne aflăm într-o stare de meditaţie sau de odihnă sufletească în care nu se pune problema de a lua vreo hotărâre! În toate cazurile patima se stârneşte ca o rezistenţă şi revoltă a tendinţelor neluate în seamă. În aceste cazuri şi în altele, patimile îşi au în noi nişte antecedente[2].
Se pune deci întrebarea: cum se stârneşte patima în toate aceste cazuri?
În toate scrierile duhovniceşti ortodoxe se repetă, ca mod al stârnirii patimilor în orice împrejurare, schema următoare: Satana aruncă în mintea noastră un gând de păcat, aşa-zisul atac, pe care credem că putem să-l traducem şi prin momeală. El este prima răsărire a gândului simplu că am putea săvârşi cutare faptă păcătoasă, înfăţişându-se în faţa minţii ca o simplă posibilitate. El încă nu e un păcat, pentru că noi încă n-am luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu l-am produs noi şi nu are încă decât un caracter teoretic, de eventualitate neserioasă, care parcă nici nu ne priveşte serios pe noi, care suntem preocupaţi cu toată fiinţa de altceva. Nu ştim cum a apărut, parcă cineva s-a jucat aruncându-ne pe marginea drumului, pe care se desfăşoară preocuparea cugetului nostru, această floare fără nici un interes, ca să o privim o clipă şi să trecem mai departe. Are prin urmare toate caracteristicile unui gând aruncat de altcineva, şi de aceea Sfinţii Părinţi îl atribuie Satanei. El e gândul simplu al unei eventuale fapte păcătoase, nezugrăvindu-ne încă nici o imagine concretă a acelei fapte şi a împrejurărilor în care s-ar putea săvârşi[3]. Sunt şi cazuri însă când se stârneşte dintr-odată ca un foc ce ne aprinde imediat.
Când se stârneşte însă numai ca un gând neînfocat, de la acest atac până la fapta păcătoasă sunt mai multe trepte. Isihie Sinaitul numără patru: atacul, însoţirea, consimţirea, fapta sensibilă[4]. Sfântul Ioan Damaschin numără şapte trepte: atacul, însoţirea, patima, lupta, robirea, consimţirea, făptuirea[5]. Momentul decisiv e acela în care ia atitudine cugetarea noastră. Dacă am alungat gândul din prima clipă, am scăpat. Dacă însă începem să medităm asupra lui, să ne îndulcim în gând cu perspectivele păcatului, s-a produs „însoţirea, amestecarea gândurilor noastre cu gândurile dracilor vicleni“[6]. Acum ne-am lipit de gândul rău, ni l-am însuşit, nu mai stă în noi străin. Prin aceasta am intrat în zona păcatului şi anevoie mai putem opri desfăşurarea până la capăt a acestui proces odată declanşat. Urmează apoi consimţirea la faptă, sau planul compus al gândurilor noastre şi al gândurilor Satanei pentru realizarea faptei[7]. Abia acum gândul simplu se concretizează în imagini[8]. După Sfântul Ioan Damaschin, prin însoţirea gândurilor noastre cu acel gând se produce, ca a doua fază, patima lăuntrică.
Momeala nu este încă păcat[9], pentru că nu depinde de noi[10] ca să se producă, şi de ea nu e ferit nici un om.
Dar să vedem mai de aproape ce este acest gând simplu al păcatului, ce apare fără imagini în mintea sau în inima noastră?
Mai întâi, pe ce cale vine el de la diavolul? Vine direct sau prin ceva tot din noi? Sfântul Marcu Ascetul, care repetă în scrierea Despre Botez că e aruncat în noi de Satana, spune în cap. 140 al Legii duhovniceşti că e „o mişcare fără imagini a inimii“, iar în cap. 179, că, prin ea, „poftele cheamă mintea la vreo patimă“ (Filoc. rom. I, p. 243; p. 246).
Pe de altă parte, Diadoh al Foticeii spune că de la Botez Satana nu se mai află în adâncul sufletului, adică în minte, ci în „simţurile trupului“, „lucrând prin natura uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul“[11]. „El călăreşte acum pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin mustul lui să rostogolească mintea pe lunecuşul plăcerilor“[12], „învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceaţa poftelor iraţionale“[13] sau, cum zice Ioan Scărarul, „diavolul stă în stomac şi împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul“[14].
De aici urmează că Satana ne trimite momeala prin mijlocirea poftelor trupeşti, stârnind mişcarea vreunei pofte ce dormitează în subconştient[15]. „Mintea noastră, având o simţire foarte fină, îşi însuşeşte lucrarea gândurilor şoptite ei de duhurile rele oarecum prin trup“ (Diadoh al Foticeii, Filoc. rom. I, p. 380).
Momeala e, aşadar, prima apariţie în conştiinţă a unei dorinţe rele. La început ea n-are vehemenţă şi se prezintă sub forma unui gând simplu. Mai bine zis, conştiinţa ia act de ea încă de la prima trezire, şi această primă lucrare a ei în conştiinţă se face sub forma unui gând. Numai dacă nu e înăbuşită prin reacţia noastră hotărâtă, această mişcare câştigă intensitate, încât cu greu îi mai putem rezista.
De obicei această primă trezire a unei pofte – prima apariţie a momelii în conştiinţă – e prilejuită de privirea unor lucruri externe[16]. Împrejurarea aceasta a putut da naştere ideii că Satana se află cuibărit în înfăţişarea unui lucru şi trimite direct un gând de păcat în cugetul nostru, fără să se folosească de trezirea unei pofte subconştiente, ca mijloc. Cu toate acestea, nu este exclus şi în aceste cazuri ca tot pofta din noi să se fi trezit înainte la privirea lucrului extern şi abia ea să fi plasat în acel lucru impresia care socoteşte că îi stimulează pofta. Venirea momelii în cele mai multe cazuri pe calea aceasta a făcut pe Părinţi să recomande închiderea simţurilor în vremuri de năvală a ispitelor.
În unele cazuri însă momeala apare în noi fără să privim la unele lucruri externe. Atunci intră în lucru amintirea unui păcat repetat[17]. Oricum însă, atât în primele cazuri, cât şi în cele de al doilea, e foarte rezonabil să se admită că ultimul motor al momelii este un duh deosebit de noi, pentru că, altfel, de ce se stârneşte amintirea unei patimi exact în cutare cazuri şi de ce se stârneşte numai în anumite momente ale privirii la lucrurile externe?
Acesta fiind înţelesul schemei ortodoxe cu privire la stârnirea patimilor, constatăm că în esenţă nu e nici o deosebire între ea şi cea a lui Blondel. Identitatea merge şi mai în amănunte. Dacă momeala sau atacul este primul semnal pe care-l trimite conştiinţei un „rebel răsculat“, însoţirea este faza în care cugetarea îi descoperă „raţiunea“ şi „îndreptăţirea“; şi făurind astfel în favoarea ei argumente, se convinge să treacă, total sau cu anumite rezerve, de partea ei. E faza de investire cu temeiuri raţionale, mai bine-zis, cu false temeiuri raţionale, a poftei trezite, ca pe urmă, în faza consimţirii, să-şi dea şi voinţa adeziunea ei la o mişcare ce şi-a câştigat o investitură din partea raţiunii şi care, prin acest fapt, precum şi cu trecerea fiecărei clipe de la trezirea sau de la apariţia ei în conştiinţă, adică de când zăboveşte raţiunea asupra ei, a crescut tot mai mult în intensitate. De aici urmează că abia prin lipsa de fermitate a raţiunii, mişcarea unei pofte devine păcat. Dacă raţiunea ar fi atât de fermă încât să respingă mişcarea ce apare în conştiinţă din primul moment, dacă nu s-ar lăsa cumpărată sau dusă de pseudo-raţionamente şi n-ar zăbovi nici o clipă asupra ei, mişcarea poftei n-ar deveni patimă. De aceea, Sfinţii Părinţi cer în primul rând o întărire a minţii în poziţia ei[18]. Desigur că aceasta e şi o lucrare de voinţă. Dar o lucrare de voinţă care se referă la minte şi care se uşurează prin silinţa omului de a se lumina cu privire la rosturile şi la datoriile sale. Lucrarea voluntară ni se înfăţişează într-o strânsă împletire cu cea intelectuală în opera de refacere a omului, după cum, la căderea lui în păcat, au lucrat, în aceeaşi împletire, cauze morale şi intelectuale.
De aceea, opera de redresare a omului trebuie începută cu credinţa, care pe de o parte e chestiune de voinţă, pe de alta se referă la minte, dându-i acesteia o atitudine intelectuală, sau o concepţie care îi oferă argumente contra păcatului. Datoria care, în urma acestui fapt, se impune celui ce vrea să-şi ducă viaţa tot înainte spre desăvârşire este să vegheze tot timpul asupra gândurilor ce apar în câmpul conştiinţei, ca să fie eliminat de la prima apariţie gândul oricărei patimi. Paza minţii, atenţia şi rezistenţa trează şi statornică împotriva gândurilor sunt recomandările necontenite ale dascălilor duhovniceşti pentru cel ce nu vrea să cadă pradă patimilor. S-ar părea că aceasta înseamnă a ne ţine cursul vieţii pe un drum rigid, îngustat, care face cu neputinţă orice îmbogăţire a ei. Dar, de fapt, înseamnă a ţine mintea scufundată, plină de iubire, în infinitul dumnezeiesc, care o îmbogăţeşte cu înţelesuri curate mereu noi.
Ceea ce continuu se respinge în asceză nu sunt noile avânturi şi inspiraţii de ordin spiritual, ci tendinţele exagerate ale poftelor simţuale, care, departe de a aduce o îmbogăţire a spiritului, îl îngustează, îl leagă infinit de lucruri finite, îl împiedică în tendinţele de lărgire a înţelegerii lui. Ceea ce se înlătură mereu sunt bolovanii care sunt aruncaţi în calea unui râu ce înaintează, lărgindu-se. Vieţii trupului i se încuviinţează satisfacerea trebuinţelor strict necesare. Dar nici un considerent cu adevărat raţional nu poate pleda pentru înlăturarea oricărui baraj din calea poftelor ce se îndreaptă năvalnic spre uliţe înfundate şi înguste.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 112-119
_____________________
1 Sfântul Marcu Ascetul, „Despre cei ce-şi închipuie că se îndreaptă din fapte“, cap. 88, Filoc. rom. I, p. 260; Filoc. gr. ed. 3, vol. I, p. 115: „Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite mari şi răutăcios uneltite“.
2 Idem, „Despre legea duhovnicească“, cap. 179, Filoc. rom. I, p. 246; Filoc. gr. cit., p. 107: „Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mişcă cu putere şi cheamă mintea la vreo patimă, cunoaşte că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea şi le-a adus la faptă şi le-a aşezat în inimă“.
3 Sfântul Marcu Ascetul spune: „momeala este mişcarea fără imagine a inimii“, „Despre legea duhovnicească“, cap. 140, Filoc. rom. p. 143; Filoc. gr. cit. p. 104. Sfântul Ioan Damaschin o caracterizează astfel: „o simplă atragere aminte din partea Satanei asupra unui lucru, de pildă: Fă aceasta, sau aceea, cum a făcut cu Domnul: Zi ca pietrele acestea să se facă pâini“, Filoc. gr. ed. II, vol. I, p. 344.
4 Sfântul Isihie Sinaitul, „Cuvânt despre trezvie şi virtute“, Filoc. gr., ed. II, vol. I, p. 87.
5 Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, Filoc. gr., ed. II, vol. I, p. 344.
6 Sfântul Isihie Sinaitul, op. cit.
7 Ibidem.
8 Sfântul Marcu Ascetul, „Despre legea duhovnicească“, cap. 141, Filoc. gr. ed. 3, vol. I, p. 104: „Acolo unde se ivesc imagini în gând, s-a produs consimţirea. Căci mişcarea fără imagini este un act nevinovat“.
9 Idem, „Despre Botez“, Filoc. rom. I, p. 307: „Momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada libertăţii voii. De aceea s-a şi îngăduit să se arunce momeala în noi, ca pe cei ce se apleacă spre împlinirea poruncii să-i încununeze ca pe unii ce sunt credincioşi, iar pe cei ce înclină spre plăcere să-i osândească, ca pe unii ce sunt necredincioşi“.
10 Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., 1. c.
11 Diadoh al Foticeii, Filoc. rom. I, p. 375; Filoc. gr. ed. 3, vol. I, p. 262-263.
12 Idem, Filoc. rom. I, p. 387-379; Filoc. gr. cit. p. 262.
13 Idem, cap. 76, Filoc. rom. I, p. 373.
14 Sfântul Ioan Scărarul, „Scara“, P.G. 88, 868 C.
15 Vladimir Lossky, Essai sur la Théologie mystique de l’Eglise d’Orient, Paris, Aubier, 1944, p. 125: „Ils sont des pensées ou des images qui montrent des régions inférieures de lââme, du subconscient“. Şi Lossky trimite în această problemă la o carte pe care am fi dorit să o avem: „Pour l’analyse détaillée de ces termes voir l’ouvrage de Zarin, Fondements de l’ascétique orthodoxe, Saint Petersburg, 1902.
16 Sfântul Evagrie spune: „Trebuie să ne întrebăm: oare ideea stârneşte patimile, sau patimile, ideea? Unii sunt de părere că prima, alţii, că a doua. Dar patimile se stârnesc de simţuri. Când însă sunt de faţă iubirea şi înfrânarea, nu se va mişca patima, iar când nu sunt de faţă, se va mişca“. „Iubirea e frâu mâniei“ (Cap. 4 din Capete practice, P. G. 40, 1224).
17 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cap. de car. I, 84; P.G., 90, 980: „Mai întâi amintirea aduce în minte un gând simplu. Zăbovind, acesta stârneşte patima. Dacă nu e înlăturat, acesta înconvoaie mintea la consimţire. Iar aceasta producându-se, vine în sfârşit la păcatul cu fapta“. Şi aici avem patru trepte: gândul simplu (momeala), patima stârnită, consimţirea, fapta. S-ar părea că gândul simplu (momeala, atacul) nu e altceva decât trezirea patimii în subconştient; nu vine din altă parte. În realitate, gândul e trimis de patima stârnită. Dar patima încă nu a pătruns în conştiinţă cu vehemenţă. De aceea, încă nu e patimă pentru conştiinţă.
18 Sfântul Evagrie cere o fixare a minţii, ca să nu mai hoinărească. Hoinăreala o face uşor de alunecat, uşor de momit de către orice argument. „Mintea ce rătăceşte încoace şi încolo e făcută fermă prin citire, priveghere şi rugăciune; pofta aprinsă e veştejită prin foame, osteneală şi însingurare; iar mânia e domolită de psalmodiere, îndelungă răbdare şi milă.“ (Cap. 6 din Capete practice, P.G. 40, 1224).a