Un fel al slujirii aproapelui care îmi place, care mă unge la suflet, este slujirea prin cuvântul plăcut lui Dumnezeu şi folositor, care călăuzeşte la mântuire. De aceea iubesc pustia şi însingurarea. Cu ajutorul lor aş dori să îmi curăţesc mintea şi inima – să le curăţesc în aşa fel încât ele să se facă table vii ale cuvântului dumnezeiesc viu, ca acesta să se întipărească în ele limpede, luminat, ca din cuvântul dumnezeiesc viu să izvorască mântuire îmbelşugată, să se reverse în sufletul meu şi în sufletele celor pe care îi iubesc în Domnul.
Cel mai mare bun al omului, singurul lui bun adevărat este cunoaşterea lui Dumnezeu. Faţă de acesta, celelalte bunuri nu sunt vrednice a se numi „bunuri”. El este chezăşia sigură a veşnicei fericiri; până şi în pribegia noastră pământească, ea ne aduce cele mai înalte şi îmbelşugate mângâieri. În cele mai mari nenorociri şi necazuri, când toate celelalte mângâieri nu sunt de ajuns, sunt neputincioase, el îşi păstrează toată puterea. Cea mai fericită, cea mai înaltă slujire de pe pământ este să atragi în tine acest dar al lui Dumnezeu prin pocăinţă şi prin împlinirea poruncilor evanghelice, să-l împărtăşeşti semenilor. Fericit cel căruia i s-a încredinţat o asemenea slujire, oricât de nimicnic ar părea el! Cu grijile pământeşti această slujire nu se împacă. Ea cere ca slujitorul să fie simplu şi nevinovat ca pruncii, să-i fie tot atât de străină înclinarea spre dorinţele şi desfătările lumeşti pe cât le este de străină aceasta pruncilor. Trebuie să piardă însăşi ideea de rău, ca şi cum acesta nici nu ar exista, altfel ideea de bine nu poate fi deplină, curată, desăvârşită.
Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 192-193