Există şi mărturii mai vechi despre astfel de situaţii, însă senzaţia creată în ultima vreme în America, a pornit de la observaţiile psihiatrului Moody. In urma acestui fapt şi datorită interesului manifestat de către publicul cititor, au fost publicate şi alte cărţi, care fac referire la astfel de subiecte.
Moody a strâns mărturiile a o sută cincizeci de persoane şi s-a concentrat, în cercetările sale, asupra cazurilor a cincizeci de persoane, care avuseseră prilejul de a trăi astfel de experienţe la limita morţii sau dincolo de moarte.
Cel care s-a ocupat într-un mod analitic şi critic de opiniile lui Moody a fost părintele Serafim Rose, într-o carte a sa pe această temă. Este important să spunem că părintele Serafim, el însuşi ortodox, abordează subiectele acestea prin prisma experienţei patristice, iar opiniile sale sunt corecte. Are o pătrundere extraordinară şi ne ajută să privim subiectul acesta printr-un cadru mai larg. Elementele folosite pentru prezentarea şi analizarea acestor experienţe la limita morţii sunt luate din cartea părintelui Serafim Rose.
Specialiştii occidentali au arătat faptul că unele persoane, în timpul morţii sau când s-au reîntors din moarte la viaţă, au văzut lucruri paradoxale şi ciudate, care nu pot fi explicate de medicina clasică. Cauzele acestor experienţe sunt multiple.
Prima cauză este apropierea morţii de existenţa omului. Când sufletul se apropie de ieşirea sa din trup, trăieşte o nouă stare. Moartea este realmente un punct de graniţă în viaţa omului. Atunci omul se află la limita dintre viaţa biologică şi cea a sufletului separat de trup.
A doua cauză sunt apropierile duhurilor rele şi bune, aşa cum ne încredinţează mulţi sfinţi pe care i-am menţionat deja. Dacă, în timpul vieţii, omul primeşte înrâuriri de la demoni, dar se află şi în tovărăşia îngerilor, lucrurile acestea se petrec într-o măsură mult mai mare în timpul despărţirii sufletului de trup.
Iar a treia cauză este aceea că progresul ştiinţei medicale le dă oamenilor posibilitatea să trăiască pentru câteva zile sau ore experienţa morţii clinice, potrivit terminologiei din ştiinţa medicală. S-a constatat faptul că numărul fenomenelor în care oamenii s-au reîntors la viaţă a crescut, din moment ce s-a considerat că sunt în moarte clinică, în urma resuscitărilor inimii, care încetase de a mai bate.
Aşadar, acestor cauze cunoscute, din care provin aşa-numitele experienţe la limita morţii, s-a adăugat şi cauza legată de ştiinţa medicală. Dacă luăm în calcul şi bolile cerebrale, precum şi medicamentele puternice care sunt administrate celor grav bolnavi, putem să ne. explicăm şi unele halucinaţii manifestate în acele momente. Prin urmare, există o confuzie în toate aceste stări şi nu putem clasifica sau defini cu uşurinţă o experienţă anume.
Părintele Serafim Rose se concentrează asupra câtorva din punctele comune pe care Moody şi le-a notat în urma descrierilor celor care au trecut prin astfel de experienţe. Există trei puncte comune. în primul punct sunt cuprinse aşa-numitele „experienţe ale ieşirii din trup”. Este vorba despre o experienţă pe care toate aceste persoane au simţit-o ca pe o stare în care sufletul iese din trup, dar continuă să aibă conştiinţă proprie. Se află într-o lume în care simte o căldură plăcută şi o uşurinţă, îi vede pe cei ce se află în jurul corpului decedat, dar nu poate comunica cu ei. Sunt semnificative mărturiile a două persoane, pe care Moody le consemnează, iar părintele Serafim le prezintă.
O persoană povesteşte astfel: „îi vedeam cum încearcă să mă readucă la viaţă. Era cu adevărat ciudat! Nu mă aflam prea sus; era ca şi cum aş fi stat pe un soclu, dar nu cu mult deasupra lor; poate doar privind peste capetele lor. Am încercat să le vorbesc, dar niciunul dintre ei nu mă auzea, nimeni nu mă asculta”.
Cealaltă persoană: „Eram incapabil să ating ceva, să comunic într-un fel sau altul cu vreunul dintre cei care mă înconjurau. Este un sentiment de singurătate copleşitoare, de izolare totală. Mi-am dat seama că de acum sunt cu totul singur, doar eu însumi cu mine”.
Al doilea punct comun privitor la experienţele de după moarte este „întâlnirea cu alţii”. Adică, aşa cum povesteşte Moody, sufletul simte pentru scurt timp această însingurare, fiindcă mai apoi simte că se întâlneşte cu alţii, de vreme ce nu doar după moarte, ci şi înaintea morţii vede deodată rude şi prieteni decedaţi. O astfel de experienţă este grăitoare:
Doctorul se lăsă păgubaş şi le zise rudelor mele că tocmai am murit… Mi-am dat seama atunci că în cameră se aflau mult mai multe persoane decât ştiam eu că sunt în realitate, unele dintre ele plutind în jurul tavanului camerei. Erau acolo toţi cei pe care îi cunoscusem în viaţa mea, dar care muriseră deja. Mi-am recunoscut bunica, o fată pe care o cunoscuse in încă de pe când mergeam la şcoală şi mulţi alţi prieteni şi rude… Era o ocazie cu totul fericită şi am simţit că toţi veniseră acolo pentru a mă proteja sau a mă conduce”.
Al treilea punct comun al experienţelor de după moarte este „fiinţa luminii” sau „fiinţa luminoasă”, toţi cei care au avut astfel de experienţe descriu apariţia unei lumini, a cărei strălucire creştea foarte repede. Toţi o recunoşteau ca fiind un soi de fiinţă personală, plină de căldură şi dragoste, care îl atrage ca un magnet pe cel decedat. Alţii susţin că este Hristos, iar alţii spun că sunt îngeri. Sunt grăitoare două astfel de mărturii.
Prima sună aşa: „I-am auzit pe doctori spunând că am murit, şi din acel moment am avut acea senzaţie de cădere, mai exact era ca şi cum aş fi plutit… Totul era negru, numai că, la o oarecare distanţă, puteam vedea acea lumină. Era o lumină foarte, foarte strălucitoare, dar nu prea mare la început. Se făcea din ce în ce mai mare, pe măsură ce mă apropiam de ea”.
Cealaltă mărturie: „Eram afară din trup, nu am nicio îndoială în privinţa asta, pentru că îmi puteam vedea trupul pe masa din sala de operaţii. Sufletul îmi ieşise afară! M-am simţit foarte rău la început, din pricina asta, dar puţin mai târziu a apărut această lumină strălucitoare. Părea cam ştearsă la început, pentru ca să se transforme în cele din urmă într-o rază uriaşă… La început, când a venit lumina, nu eram prea sigur de ce se întâmpla, dar apoi m-a întrebat, nu ştiu cum, dar cumva m-a întrebat dacă
sunt pregătit să mor”.
Aceste exemple sunt semnificative. Arată că omul trăieşte realmente în acele clipe existenţa unei alte lumi. Nu vom face aici o analiză critică pe marginea fiecărei experienţe, însă ceea ce ne dorim să subliniem este că toţi confirmă că mai există şi altceva în afară de ceea ce vedem prin simţuri şi gândim raţional.
Când prezintă aceste date, părintele Serafim vine cu intervenţiile sale critice, spunând că astfel de întâmplări similare se regăsesc şi în experienţa Bisericii. Insă, în acelaşi timp, notează că se poate crea şi confuzie. Dar nu vom insista pe această latură.
De-a lungul slujirii mele pastorale, am auzit de la mulţi oameni povestindu-se întâmplări asemănătoare. Uneori era vorba despre propriile lor experienţe din timpul unei boli grave, iar alteori erau mărturii ale apropiaţilor acestora, care îi supravegheau. Când eram mic, am fost odată martorul unei întâmplări. O femeie care era pe patul de moarte, dându-şi sufletul, ţipa şi în acelaşi timp dădea din mâini ca şi când ar fi vrut să alunge pe cineva.
Astfel de întâmplări se petrec în Sfântul Munte. Diferiţi părinţi aghioriţi mi-au relatat ultimele clipe ale unor monahi sfinţi sau păcătoşi.
Rog a mi se îngădui să menţionez o mărturie personală legată de boala vrednicului de pomenire Calinic, Stareţul meu şi Mitropolitul Edessei, mărturie ce are legătură cu subiectul analizat în acest capitol.
După intervenţia făcută pe creier pentru eliminarea tumorii, s-a produs o hemoragie şi a intrat în comă profundă. Medicii care îl supravegheau au spus că se află între viaţă şi moarte. Inima îi funcţiona, însă mai respira doar cu ajutorul aparatelor. Dacă circulaţia oxigenului ar fi încetat, ar fi murit. Totul era probabil. Fie rămânea, pur şi simplu, o legumă, fie murea, fie îşi revenea în fire. Când şi-a revenit după câteva zile, ne-a povestit cu lacrimi în ochi şi încordare o întâmplare înfricoşătoare.
Ne spunea că nu era vis, ci un fapt real. Adică avea conştiinţa că este vorba despre o realitate. Se vedea pe sine afară din trupul aşezat pe pat, după cum ne vedea, de asemenea, şi pe noi, care eram trişti şi ne pregăteam de înmormântare. Ne-a mai vorbit şi despre o anumită asistentă dintre cele aşa de multe, care se aflau în locul respectiv, şi care îl măsura pentru a cumpăra sicriul. Îşi dădea seama că sufletul i-a ieşit din trup. Ne mai spunea că el însuşi şi-a făcut un trisaghion de înmormântare.
A mai avut şi alte astfel de experienţe, dar cea pe care am menţionat-o acum a fost cea mai grăitoare, potrivită pentru subiectul despre care discutăm acum. Desigur, nu ştiu dacă a fost o experienţă „în afara trupului” sau o experienţă la limita morţii. Cert este că e vorba despre o situaţie ieşită din comun*.

Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, Viaţa după moarte, Editura Egumeniţa, crestinortodox.ro

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.