Spre dimineaţa unei nopţi de toamnă am avut un vis. Mă frământau unele probleme şi căzusem în deznădejde. Din senin, un moşneguţ, îmbrăcat în haine preoţeşti, negre, păşeşte în camera mea, zâmbind şi emanând o bunătate nespusă. I-am recunoscut chipul dintr-o fotografie dragă mie. Am început să plâng. „Fugi de la mine, nu sunt eu vrednic să văd sfinţii lui Dumnezeu”, i-am spus. A zâmbit. S-a apropiat şi m-a întrebat: „Ia spune, ce te apasă?”.
Am prins curaj. I-am spus tot ce aveam pe suflet şi, în genunchi, i-am îmbrăţişat picioarele, plângând. A urmat un dialog pe care îl voi păstra pentru mine. A apărut şi bunica mea, care i-a strigat: „Eu ştiu cine sunteţi, părinte. Sunteţi Sfântul Nectarie”. „Da, eu sunt”, a răspuns zâmbind. L-am rugat să mă mai lase să-l îmbrăţişez. Plângeam. M-am trezit plângând. Ce bucurie am trăit atunci. M-am temut să nu fie un vis de la diavol, de aceea i-am povestit unui stareţ de mănăstire. „Măi, măi, câte mai face Sfântul Nectarie”, a spus cu lacrimi în ochi. De atunci am ştiut că trebuie să ajung în Grecia, la el acasă. Nu ştiu cum m-am trezit pe feribotul de Eghina, „Aghios Nektarios”. Am păşit în curtea mănăstirii seara, exact la începutul privegherii dinaintea hramului. Ce atmosferă tainică, păream a fi pe altă lume. Inima părea că-mi sparge pieptul. Sfintele moaşte, sfântul mormânt, chilia „bunicuţului”, mănăstirea cu florile atât de dragi lui, toate care mai înainte doar visam să le văd. Eram ca un copil într-un magazin cu dulciuri. Şi ce „dulciuri” am găsit la mănăstirea sfântului… Ne-am întors a doua zi la Sfânta Liturghie. Catedrala plină. Mulţi arhierei. Păreau desprinşi din icoane. M-am ascuns într-un colţ şi am simţit nevoia să plâng. Nu puteam îndura atâta bucurie. „Sfântul meu, ajută-mi! Ascultă-mi rugăminţile!” M-am rugat şi pentru o cunoştinţă care tocmai rămăsese fără serviciu şi care avea o situaţie extrem de dificilă. La un moment dat, o voce lăuntrică mi-a spus scurt: „Va avea serviciu înainte să ajungi tu în ţară”. Am uitat repede, am pus totul pe seama dorinţei de miracol, care nu dă pace oamenilor mândri. Am părăsit Eghina a doua zi. O parte din suflet a rămas acolo. Până mă voi reîntoarce. Seara, la o tavernă, serveam cina. Am primit un sms. „Nu-mi vine să cred. M-am angajat. M-au sunat nişte foşti prieteni de care nu mai ştiam nimic de multă vreme. E un miracol”. Mi-au dat lacrimile instantaneu. „Măi, măi, câte mai face Sfântul Nectarie.”
(Marian Ionică)