Dumnezeu îl iubeşte şi pe diavol. Însă nu se pune problema mântuirii diavolului. Dumnezeu pe toți îi iubește. Problema nu e că mă mântuiesc eu dacă mă iubeşte Dumnezeu. Problema e dacă mă supun terapiei de care am nevoie ca să pot ajunge la starea luminării astfel încât, atunci când voi ajunge la vederea slavei lui Dumnezeu, să văd slava lui Dumnezeu ca Lumină, iar nu ca foc veşnic şi întunericul cel mai dinafară.
În Apus se crede contrariul. Învăţătura că Hristos îl iubeşte şi pe diavol, Augustin nici în visele lui cele mai frumoase nu poate s-o accepte, atât e de străină de gândirea lui. Desigur, această dragoste nu duce la mântuire, pentru că nu întâlnește un răspuns pozitiv şi liber la ea. Părinţii cunosc din experiență existenţa şi energia diavolilor, şi încă extrem de bine. Pentru că s-au eliberat de patimi şi au dobândit o subţirime sufletească, ei îi văd şi pe îngeri, şi pe demoni. Părinţii nu sunt gânditori speculativi. Când vorbesc despre vedere (θεωρία), vorbesc cu o foarte mare precizie, ştiu exact ce spun despre teologie, despre dogme şi despre meşteşugurile diavolului… Din experiența lor, cei îndumnezeiţi cunosc şi meșteșugurile, şi energiile demonilor. Scrie Apostolul Pavel: „căci nu este să nu știm amăgiturile lui” (2 Corinteni 2, 11). Dacă ajunge cineva expert în lupta cu diavolul, cunoaște extrem de bine cum se mișcă diavolul sau demonii.
Diavolul L-a cunoscut pe Dumnezeu dinainte de cădere şi vede încă slava lui Dumnezeu, însă, fiind imposibil de tămăduit, firea lui este întunecată și vede slava lui Dumnezeu ca foc, de aceea și iconarii îl zugrăvesc negru, întunecat. Cel mai mare „teolog apofatic” e diavolul, pentru că vede slava lui Dumnezeu şi ca întuneric, şi ca foc. Diavolul cunoaşte Sfânta Scriptură şi o tâlcuieşte din propria lui perspectivă, aşa cum reiese din ispitirile lui Hristos, când folosește pasaje scripturistice după propriile lui concepții.
Pentru Părinţi, „luminare” nu înseamnă că a studiat cineva şi a învăţat pe dinafară Vechiul şi Noul Testament. Şi diavolul ştie pe dinafară Vechiul şi Noul Testament, nu doar creştinii. Și diavolul poate să facă tâlcuire a Sfintei Scripturi cât poftește. Astfel, celor care îl primesc, diavolul li se face catehet. Cred că, probabil, cel mai bun catehet şi cel mai mare catehumen care exista pe atunci – când cateheza era doar intelectuală, iar nu curăţirea inimii – era însuşi diavolul.
Î.P.S Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, Volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 89-90