Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate despre care noi, după două milenii de teologie sistematică, ştim mult mai puţin decât tâlharul de pe cruce.
Când vorbim despre ţelul final al vieţii noastre, preferăm să-i spunem mântuire. Mântuirea însă, potrivit cu sensul cuvântului original grecesc (soteria), nu este altceva decât salvarea dintr-o primejdie, eliberarea dintr-o închisoare, siguranţa de a nu te mai şti pândit de ceva rău. Iisus Hristos este Mântuitorul (în limba greacă Soter) nostru, Cel ce ne-a eliberat din robia păcatului şi a morţii. Icoana Sa ca Salvator este aceea a pogorârii la iad, adâncul din care îi trage afară pe Adam, pe Eva şi pe toţi cei care aşteptau, acolo, eliberarea. După acest moment, ştim ce s’a mai petrecut cu Mântuitorul, dar nu ştim nimic despre ceea ce s’a mai întâmplat cu cei mântuiţi.
Desigur, eliberarea din captivitate este un moment crucial în viaţa omului. Nu poate fi însa indiferent modul său de viaţa de după aceea, dacă va continua, să fie un răufăcător, în cazul unui criminal, sau un handicapat psihic, în cazul unui prizonier de război. Ştim că Iisus i-a spus tâlharului pocăit: Astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43), dar despre rai, ce anume este el în sine, nu cunoaştem decât ceea ce ştia şi Pavel, anume că acolo sunt realităţile pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s’au suit (1 Co. 2, 9)
Iată de ce cred eu ca Liturghia este cartea deschisă a Împărăţiei, singura în stare să ne ofere o imagine clară şi concretă a spaţiului duhovnicesc în care se vor sălăşlui cei mântuiţi.
Să urmărim, mai întâi, Împărăția în Sfânta Scriptură.
Împărăţia lui Dumnezeu este pomenită de Profetul David în Psalmul 44, 6: toiag de dreptate e toiagul împărãţiei Tale, menţiune pe care Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Evrei (Evr 1,8.), o va raporta la Iisus Hristos (că Fiul lui Dumnezeu, de o fiinţa cu Tatăl şi, prin urmare, El Însuşi Dumnezeu). Ea este pomenită, de asemenea, şi în Înţelepciunea lui Solomon 19,10: Înţelepciunea îi va arata dreptului împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia va intra astfel în conştiinţa poporului evreu, care îşi va construi din ea un ideal şi o speranţa. Aşa se face că, atunci când Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul şi cel mai mare profet al Vechiului Testament, le spunea mulţimilor venite să-l asculte la apa Iordanului: Pocăiţi-vã, că s’a apropiat împărăţia cerurilor (Mt 3,2), oamenii aveau în memorie spusele profeţilor, înţelegeau că ceea ce anunţa Ioan era totuna cu ceea ce ştiau din cărţi şi că aceasta Vestire era menită să le plinească speranța.
Împărãţia cerurilor, folosită în Noul Testament, este varianta denumirii Împărăţia lui Dumnezeu, cu nuanţa ca în spaţiul spiritual, infinit, al acestei împăraţii, Dumnezeu stăpâneşte împreunã cu supuşii Săi, ca rezultat al îndumnezeirii acestora prin Iisus Hristos. Ea este vestită de Însuşi Iisus, chiar la începutul Propovăduirii Sale, prin cuvintele: Plinitu-s’a vremea şi împărăţia lui Dumnezeu s’a apropiat (Mc 1,15.), ceea ce, în fapt, este reluarea prevestirii lui Ioan Botezătorul, cu trimitere transparenta la însăşi persoana Domnului, prin Care s’a săvârşit plinirea vremii.
Împărăţia Cerurilor mai este numită în Noul Testament şi cu termenul simplu de Împărăţia (Mt 25,34; Lc 12,32). De asemenea, ea se mai numeşte şi Viaţa veşnicã (În 3,15), Viaţa de veci (Lc 18,18) sau, simplu, Viaţa (Mt 10,39; Lc 9,24)
În toată învăţătura Sa, Domnul insistă asupra acestei împăraţii, cu intenţia evidentă de a sădi în conştiinţa ascultătorilor credinţa că ea va fi spaţiul mântuirii omului, stadiul final al desăvârşirii duhovnicești şi țelul suprem al oricărei speranțe. Faptul este atât de important încât se afla chiar în rugăciunea Tatăl nostru: Vină împărăţia Ta. Ea este proiectată în veşnicia de după sfârşitul veacurilor, când cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor (Mt 13,43). Dumnezeu este, în acelaşi timp, Tatăl drepţilor care s’au mântuit prin Iisus Hristos, precum şi al lui Hristos Însuşi, Care le va spune ucenicilor Săi după împărtășirea la Cina cea de Taina: De acum nu voi mai bea din acest rod al viței până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu (Mt 26,29). Tot la El Însuşi se referă şi când procuratorul Pilat Îl întreabă dacă El este împărat: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta (În 18, 36). Transcendența împărăţiei reiese şi din scurtă convorbire de pe cruce a lui Iisus cu tâlharul din dreapta Sa. Acesta exclamă: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” (Lc 23,42-43). Iată şi cuvintele Dreptului Judecător adresate celor buni la Marea Judecată: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii…” (Mt 25,34).
Toate acestea ne înfăţişează o împărăţie transcendența, de dincolo de lumea aceasta și de dincolo de istorie, pe care noi, așa cum mărturisim în Simbolul Credinţei, o aşteptam ca pe viaţa veacului ce va să fie. Spre această înţelegere ne îndruma şi o seamă de parabole pe care Domnul Iisus i le-a dedicat, cu intenția de a corecta nerăbdarea unora dintre contemporanii Săi. Amintiți-vă de parabola talanţilor: stăpânul le cere slugilor sale socoteala numai după ce se întoarce dintr’o lungă călătorie (Mt 25, 14-30). Acelaşi lucru se întâmpla în parabola lucrătorilor viei (Mt 20, 1-16). Nu mai puţin grăitoare, în acest sens, este parabola celor zece fecioare (Mt 25,1-13), asociată cu avertismentul Domnului ca El, Fiul Omului, la sfârşitul veacurilor va veni pe neaşteptate, ca un fulger, şi-l va surprinde pe fiecare în starea de atunci.
În acelaşi timp, Noul Testament ne pune în faţa și ipostaza unei Împărăţii imanente, al cărei spaţiu se afla aici, pe pământ, şi la viaţă căreia participam noi, cei vii. În acest sens, foarte semnificativă este parabola neghinei, pe care v’o amintesc pentru frumuseţea ei. Argaţii unui proprietar de pământ constata că în țarina pe care stăpânul lor o semănase cu grâu a răsărit şi neghina, o buruiană pe care un duşman (adică diavolul) o semănase pe furiş în ceasul lor de odihnă. În virtutea bunului simţ gospodăresc, ei cer îngăduinţa stăpânului de a plivi ţarina, smulgând din rădăcina firele de neghina. Stăpânul însa nu le permite, din grija că nu cumva, făcând aceasta, odată cu firele de neghina să fie smulse sau vătămate şi cele de grâu curat. Ele trebuie lăsate să crească împreuna până la seceriş; atunci totul va trece prin vânturătoare şi se vor separa: neghina va fi arsă, iar grâul va deveni pâine.
Această parabolă induce ideea ca oamenii buni, adică cei rânduiţi să moşteneasca Împărăţia Cerurilor, vor convieţui în istorie laolaltă cu cei păcătoşi, ceea ce înseamnă că Împărăţia începe să fiinţeze încă din lumea aceasta.
În spusele Mântuitorului mai exista cel puţin două parabole care susţin aceeaşi idee: grăuntele de muştar este cel mai mic din toate seminţele pământului, dar din el creşte un pom suficient de mare spre a adăposti păsări ale cerului (Mt. 13, 31-32), iar într-o parabola paralelă se vorbeşte despre aluatul care, mic fiind, dospeşte toată frământătura (Mt. 13, 33)
Aşadar, ca imagine integrală, Împărăţia Cerurilor este o realitate antinomică: în acelaşi timp, ea este şi va să fie. Principiul antinomiei nu trebuie să ne surprindă: Dumnezeu este, în acelaşi timp, transcendent şi imanent, accesibil şi inaccesibil, comunicabil şi incomunicabil; Iisus Hristos a fost, în acelaşi timp, Dumnezeu şi om; Sfânta Maria a fost, în acelaşi timp, fecioară şi mamă; Biserica este, totodată, în ceruri (triumfătoare) şi pe pământ (luptătoare).
Acum e lesne de înţeles că Împărăţia lui Dumnezeu, una şi aceeaşi, pe pământ e în curs de constituire, iar în ceruri va fi constituită. Tocmai de aceea ni se vorbeşte şi de o cale care duce la ea, aceasta fiind, în primă şi ultimă instanţă, Iisus Hristos. Atât grăuntele de muştar cât şi aluatul din frământătură poartă în ele ideea de devenire. Aşadar, împărăţia lui Dumnezeu se află în devenire prin cei ce se îndreaptă spre ea şi în plinire prin cei ce au ajuns în ea. Împărăţia în devenire e tot atât de reală ca şi cea deja constituită.
Haideţi să deschidem Evanghelia după Matei la pagina celor nouă fericiri. În şapte din ele, verbul care exprimă plinirea fericirii se află la viitor: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia; Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”); numai în fericirile întâia şi a opta verbul e la prezent: „Fericiţi cei săraci cu duhul (adică sfinţii sau cei în stare de sfinţenie), că a lor este împărăţia cerurilor; Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate (adică martirii), că a lor este împărăţia cerurilor”. În ambele cazuri, plinirea făgăduinţei este însăşi împărăţia. Adaug şi răspunsul Domnului, pe care l-a dat celor ce-L întrebaseră când anume va veni ceea ce era de aşteptat; Iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru. Cu alte cuvinte: a şi venit. Ea a venit odată cu Iisus Hristos şi s’a constituit odată cu Pogorârea Duhului Sfânt, când a luat fiinţă Biserica lui Hristos ca expresie văzută a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ea poate fi dobândită prin asaltul credinţei şi al faptelor bune.
Aici şi acum, pe pământ, împărăţia se cucereşte; dincolo şi atunci, se moşteneşte. Aici şi acum, ea creşte în timp; dincolo şi atunci, va fi desăvârşita şi veşnică. Acum şi aici, ea este Biserica; dincolo şi atunci, ea va fi, pur şi simplu, Împărăţia.
În acest context, Liturghia se afla în centrul Bisericii. Ea este partea cea mai nobilă a Împărăţiei Cerurilor, aşa cum duhul omului este partea cea mai nobilă a sufletului său.
Dacă mă întrebaţi care este relaţia dintre Liturghie și Biserica, vă răspund printr’un exemplu plastic de o mare frumuseţe şi adâncime, dar nu înainte de a vă da cheia înţelegerii. Se ştie că simbolul cel mai adecvat şi mai cuprinzător al Bisericii este corabia. Prefigurarea lui se afla în corabia lui Noe, din vremea potopului, a cărei menire era aceea de a pluti pe deasupra apelor şi de a-i mântui (adică de a-i salva) de la moarte pe cei ce se aflau înlăuntru. Neavând ţinta, nu avea nici cârma. Corabia Bisericii are aceeaşi menire, de a-i mântui pe cei ce se afla într’însa. Ea pluteşte pe oceanul istoriei şi se îndreaptă spre sfârşitul acesteia, adică spre „limanul cel neînviforat”, unde Împărăţia lui Dumnezeu se împlineşte prin ultimii sosiţi şi intră în veşnicie. Având o ţintă, are şi cârmă.
Şi acum, exemplul: În Mănăstirea Hurezi, şi anume în pridvorul bisericii – bolniţa, poate fi văzută următoarea scenă, zugrăvita pe la începutul secolului 18: Pe apa unui fluviu pluteşte o corabie cu vâsle. În spate, la cârmă, Iisus Hristos. În faţa, la proră, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Pe laturi, trăgând la lopeţi, cuvioşi părinţi. Pe mal, capii ereticilor, cu nişte cârlige lungi în mâini, străduindu-se s’o agate şi s’o abată din drum. În mijlocul corăbiei, pe un podium, o masă. în jurul mesei, preoţi şi arhierei în odăjdii. Pe masă, o cutie mică, în care poate fi uşor recunoscut un chivot în care se păstrează, de obicei, Sfânta Euharistie, adică Trupul şi Sângele Domnului. Aşadar, în aceeaşi navă, Hristos istoric şi Hristos euharistic. Corabia este Biserica, adică Împărăţia Cerurilor în devenire, iar în mijlocul ei se afla Liturghia, adică Împărăţia Cerurilor, statică şi dinamica în acelaşi timp, oferind pregustarea celei finale, desăvârşite şi veşnice.
Cu toate acestea, între Împărăţia de aici şi cea din veşnicie mai există una, intermediară, pe care o numim Rai sau Paradis. Din învăţătura Bisericii cunoaştem adevărul despre două judecaţi: judecata particulară, îndată după moartea fiecărui om, căreia îi sunt supuse sufletele despărţite de trup, şi judecată universală (sau Judecata de Apoi), de la sfârşitul veacurilor, căreia îi vor fi supuse atât sufletele cât şi trupurile, reunite prin învierea obşteasca.
Între aceste două judecaţi se petrece viaţa sufletelor celor repauzaţi, a fiecăruia după credinţa şi faptele lui; sufletele celor buni sunt duse de îngeri în rai (numit, metaforic, şi „sânul lui Avraam”), iar ale celor răi merg în iad (numit, metaforic, şi „focul Gheenei”). Despre rai şi iad va voi vorbi mai pe larg atunci când vom ajunge la tâlcuirea Ecteniei pentru cei adormiţi. Acum, ca să revin la ideea principală, e de ajuns să vă spun că, deşi sufletul a intrat în veşnicie, raiul în sine nu e veşnic, avându-şi începutul în momentul istoric al învierii Domnului şi sfârşitul în momentul istoric al învierii obşteşti.
Aşadar, dinamica Împărăţiei Cerurilor cunoaşte trei ipostaze, care ar putea fi numite:
liturgică,
aurorală,
Plenară
Dar, repet, nu sunt trei împăraţii, ci una singură în trei ipostaze. În dorinţa de a oferi înţelegerii voastre o cale de acces către corabia alegorică despre care v’am vorbit, aş încerca să vă înfăţişez cele trei ipostaze ale Împărăţiei Cerurilor în felul următor:
1. Oamenii din împărăţia liturgicã se afla pe puntea navei, unde s’au îmbarcat prin botez şi unde rămân pe toatã durata vieţii lor. Angajaţi pe scara staturilor morale, unii mor în stare de sfinţenie, alţii rămân pe treptele inferioare, în timp ce alţii se pot prăbuşi în prăpastie chiar de pe penultima treaptă. În acest sens, vă recomand să contemplaţi, când veţi avea prilejul, scara de pe peretele nordic al bisericii din Mânăstirea Suceviţa.
2. Prin moartea trupească, fiecare om trece în Împărăţia auroralã, care e de natură pur spirituală. Acolo se petrece judecata particulară a fiecăruia, prin care se face o primă selecţie: sufletele celor drepţi se înalta de pe punte în rai, ca nişte păsări odihnite în văzduhul luminos al pânzelor şi catargelor, fiecare la măsura vredniciei sale (sau, cine ştie? Poate că, prin vrerea lui Dumnezeu, sfinţii şi cei mai buni dintre cei drepţi îşi iau de aici zborul_către limanul cel neînviforat, unde vor începe să populeze viitoarea Împărăţie plenară, în aşteptarea rugătoare a celor de după ei), în timp ce păcătoşii se coboară în iad, în adâncurile calei, unde duc o existentă mucedă, vâscoasa, larvară, fiecare la măsura ticăloşiei lui. Prin temporalitatea lor, însa, în amândouă se pot produce schimbări de statut moral, aşa cum vom vedea când voi ajunge să vorbesc despre rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi. Aceste rugăciuni le oferă aurora (zorile) Împărăţiei plenare.
3. Ajunsă la capătul călătoriei, nava îi va preda lui Dumnezeu întreaga încărcătură, atât pe viii ce se vor afla atunci pe punte, cât şi pe morţii din susul şi din josul acesteia, pentru ca sufletele unite – sau reunite – cu trupurile transfigurate prin înviere să se supună Judecăţii de Apoi, în urma căreia se va constitui, definitivă şi veşnică, Împărăţia plenarã.
Mitropolitul Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pp.14-21