“Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar şi la mare înălţime. Pentru ca cineva să-L “îndoaie” pe Dumnezeu, să-L facă să Se coboare şi să rămână cu el, trebuie să se smerească şi să se pocăiască. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, văzând smerenia lui, îl înălţă până la ceruri şi-l iubeşte foarte mult. “Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”(Lc. 15, 7), spune Evanghelia. Dumnezeu i-a dat minte omului ca să se gândească la greşeala sa, să se pocăiască şi să ceară iertare. Omul nepocăit este nespus de crud cu sine însuşi. Este şi foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea să se pocăiască şi astfel să se slobozească din iadul cel mic în care trăieşte, care îl duce la cel mai mare şi rău, la cel veşnic. Astfel el se lipseşte şi de bucuriile paradisiace pământeşti, care se continuă în rai lângă Dumnezeu cu bucurii mult mai mari şi veşnice.
Cât timp omul se află departe de Dumnezeu, este în afară şi de sine. Vezi, în Evanghelie că fiul risipitor “venindu-şi în sine, a spus: Merge-voi la tatăl meu“. Adică atunci când şi-a revenit, când s-a pocăit, atunci a zis: “Merge-voi la tatăl meu“. Cât timp trăise în păcat, era în afară de el, nu era raţional, deoarece păcatul este în afară de raţiune.
– Părinte, Avva Alonie spune: “De va vrea omul, de dimineaţă până seara vine la măsura dumnezeiască” (Pateric, Avva Alonie, 3, p.37) La ce se referă?
– Viaţa duhovnicească nu are trebuinţă de ani. Într-o secundă cineva se poate muta din iad în rai, dacă se pocăieşte. Omul este schimbător. Se poate face înger, dar se poate face şi diavol. Măi, măi, măi, ce putere are pocăinţa! Absoarbe harul dumnezeiesc. Un gând smerit să-şi aducă omul în minte şi s-a mântuit. Un gând de mândrie să-şi aducă şi s-a dus, s-a pierdut, dacă nu se pocăieşte şi îl află moartea aşa. Desigur, gândul smerit trebuie să fie însoţit şi de suspinul lăuntric, de zdrobirea lăuntrică. Pentru că gândul este gând, dar există şi inimă. “Şi cu sufletul şi cu inima şi cu gândul“, spune cântăreţul. Mi se pare că Avva se referă la o stare mai permanentă. Este trebuinţă de un interval de timp ca să ajungă cineva într-o stare bună. Dacă greşesc şi mă pocăiesc, sunt iertat în aceeaşi clipă. Dacă am duh de nevoinţă, încet-încet pot consolida o stare, dar până atunci oscilez.
– Părinte, un om în vârstă se poate ajuta duhovniceşte pe sine însuşi?
– Da, căci mai ales atunci când cineva îmbătrâneşte, i se dă posibilitatea să se pocăiască, pentru că îl părăsesc iluziile. Mai întâi, deoarece odinioară, când a avut puteri trupeşti şi n-a întâmpinat greutăţi, nu şi-a dat seama de slăbiciunile lui şi credea că se află într-o stare bună. Acum, când întâmpină greutăţi şi se plânge, este ajutat să înţeleagă că nu este în regulă, că şchiopătează şi că trebuie să se pocăiască. Dacă pune în valoare duhovniceşte puţinii ani ai vieţii ce i-au mai rămas şi foloseşte şi experienţa ce a dobândit-o în numeroşii ani ai vieţii sale trecute, nu-l va lăsa Hristos, ci îl va milui.
Sfântul Paisie Aghioritul, Nevoinţa duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003