Fericiți cei curați cu inima, că nu este timp în care să nu se bucure de desfătarea aceasta a lacrimilor și în ea pururea vor vedea pe Domnul. Și încă fiind lacrimi în ochii lor, se învrednicesc de vederea descoperirilor Lui în înălțimea rugăciunii lor și nu este în ei rugăciune fără lacrimi. Căci de la plâns se trece la curăția sufletului. De aceea, spunând Domnul că ei se vor mângâia, n-a tâlcuit înțelesul mângâierii. Căci de se va învrednici cineva să treacă prin lacrimi de ținutul patimilor și să ajungă în șesul curăției sufletului, îl întâmpină această mângâiere. De trece, deci, cineva de la cele ce o pricinuiesc pe aceasta aici, în aceasta se întâlnește cu mângâierea care nu se află aici.
Și atunci înțelege că mângâierea ce o primește la sfârșitul plânsului e mângâierea pe care o dăruiește Dumnezeu, prin curăție, celor ce plâng. Pentru că nu poate plânge cineva neîncetat, până nu e tulburat de patimi. Deci acest dar (această harismă) al lacrimilor și al plânsului e al celor nepătimitori. Și pe cel ce plânge și se jelește pentru un timp lacrimile pot nu numai să-l conducă la nepătimire, ci și să șteargă cu desăvârșire patimile din mintea lui și s-o izbăvească pe aceasta de amintirea lor.
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, în Filocalia, vol. 10, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă