Într-o discuţie exegetică asupra versetului din Psalmul 118 care zice: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc înaintea Ta”, Anghel [Părintele Arsenie, n.n.] Papacioc, după multe lucruri frumoase şi folositoare duhovniceşte, a încheiat cu o reflecţie, preluată de mulţi şi păstrată în atenţia lor. De curând am auzit-o din gura lui Sandu Ştefănescu: „E bine să umplem sufletul nostru cu cele dumnezeieşti ca să nu mai aibă loc şi cele lumeşti”.
În timpul bătăliei pentru câştigarea Împărăţiei Cereşti, gândindu-mă la stadiul în care ne vom afla în momentul trecerii la cele veşnice, am înţeles că atât vom fi în viaţa de dincolo (ca stadiu de lumină transfigurată), câtă dumnezeire am reuşit să înglobăm în noi, în viaţa de aici. Hristos va adăuga din dragostea Sa (pentru sluga bună şi credincioasă) „O măsură plină, scuturată, îndesată şi cu vârf.”
Că n-am reuşit să împlinesc acest deziderat, se vede, căci multe din cele lumeşti şi-au făcut loc în suflet şi în minte. Am căutat totuşi ca şi asupra acestora să arunc, pe cât posibil, un înţeles duhovnicesc.
(…) Conştiinţa responsabilităţii în faţa Eternităţii Divine decurge din conştiinţa valorii persoanei în faţa lui Dumnezeu. O ai, dacă trăieşti actul comuniunii cu Dumnezeu, dacă dai existenţei tale valoarea divinului din care ai căzut şi în care trebuie neapărat să te (re) incluzi. Să raportezi permanent persoana ta la Modelul Suprem, Hristos, Omul-Dumnezeu, în lupta de a-L ajunge.
Valoarea ta e mereu în devenire, este aceea a stadiului pe care l-ai atins în raport cu Hristos. Hristos fuge, provocându-ne la urmărire, o goană spre un pisc, creându-ne tot timpul setea de a-L ajunge, ca într-un fel de nebunie sfântă, o însetare niciodată satisfăcută.
Hristos ne cere desăvârşirea: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” E posibil pentru om acest stadiu? De vreme ce Hristos ne cere imperativ: „Fiţi!”, nu doar ca o posibilitate incertă, „Dacă s-ar putea”, înseamnă că e posibil. N-a zis Tatăl: „Sunteţi Dumnezei! Toţi sunteţi fiii Celui Prea Înalt”? Faptul acesta necesită din partea noastră o hotărâre atât de puternică de smulgere din condiţia legii materiei în care suntem ţinuţi şi un control atât de riguros al mijloacelor care ne asigură înălţarea, încât născându-se nemulţumirea în faţa realităţii spirituale pe care o trăim, propunem stadii şi controale mai înalte, mijloace mai austere.
Îndemnul Sfinţilor Părinţi: „În fiecare zi, să pui început nou de pocăinţă, vieţii tale”, devine tocmai condiţia urcuşului permanent. Fiecare treaptă e început, împrospătare a forţelor duhovniceşti cu daruri dumnezeieşti, pentru actul transfigurării materiei din tine, ca să nu mai lucreze sub incidenţa legii morţii, ci a legii Duhului, până vei ajunge la „Starea de bărbat desăvârşit, la plinirea vârstei lui Hristos”.
Acest lucru nu trebuie înţeles şi făcut ca o înălţare la starea de îndumnezeire prin voinţă proprie, ca şi cum cu propriile puteri am fi în stare să împlinim legea vieţii. Atunci ar fi fost suficientă legea de pe Sinai şi nu ar fi fost promis un Răscumpărător care s-o plinească/desăvârşească. Ci trebuie înţeles că o lepădare de omenescul simţirii pământeşti şi raţiunii lumeşti, începutul morţii păcatului în trup şi în suflet, gustându-l în bucuria ascetică a renunţărilor (a omorârilor) până şi a trebuinţelor, aşa încât moartea finală a trupului să se identifice cu apoteoza intrării şi rămânerii în Viaţa, în Fiinţa lui Hristos, Om-Dumnezeu.
Cel ce a „înghiţit” pe Hristos (în Taina Euharistiei) este „înghiţit” de Hristos, înveşnicit în Tatăl prin lucrarea Duhului Sfânt, de lepădare de sine: „Cel ce va voi să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Căci lucrarea lui Dumnezeu în noi este dialectică şi antinomică. Spun Sfinţii Părinţi: „Lucrarea lui Dumnezeu în noi fiind însoţită de „ostenelile” (mortificările) omului” (Sfântul Maxim Mărturisitorul), şi „Dumnezeu este Cel Care voieşte şi Cel Care lucrează în noi” (Sfântul Apostol Pavel).
Cele trei stadii de trăire duhovnicească, starea purgativă, a purificării prin lepădarea de patimi, starea iluminativă, a deosebirii duhurilor, starea unitivă, trăirea în trup îngeresc, când participarea voinţei personale scade pe măsură ce Harul se face tot mai lucrător, aşa încât în final Dumnezeu să lucreze în voia mea, identificată cu voia Lui, duc la desăvârşirea materială şi spirituală (a trupului), pe care ne îndeamnă Hristos să o realizăm.
Şi totuşi, atenţie! Câtă vreme suntem încă în trup, suntem susceptibili de păcat, de cădere. „Toţi sunteţi dumnezei! Toţi sunteţi Fiii Celui Prea înalt! Dar veţi putea cădea ca oricare dintre îngeri!”
Sfântul Macarie cel Mare, în drumul spre cer, chiar numai suflet fiind, căci de trup era eliberat prin moarte, la laudele demonilor ce strigau „Mare eşti Macarie, mare eşti Macarie”, pentru a-l face să se mândrească cu înălţimea sa spirituală, răspundea: „Nu mă ştiu să fi făcut vreun bine, nu mă ştiu să fi făcut vreun bine!” Abia după ce s-a deschis Cerul şi a intrat în Bucuria Domnului Său, a zis: „Acum, cu adevărat am scăpat de voi, diavolilor!” Numai ajunşi acolo „Nimeni nu ne mai poate răpi din mâna Tatălui” (Evanghelia după Ioan 10, 29).
Noi dar, cum de ne putem mândri cu stadiul nostru duhovnicesc, când nici măcar nu ştim să punem început de pocăinţă vieţii noastre? Nu numai că nu ştim, dar nici nu ne-am propus aşa ceva! Căci cel ce caută, află (pe Dumnezeu), celui ce bate i se deschide (uşa dragostei) şi cel ce cere, capătă (binecuvântările harice pline de daruri).
Darurile spirituale nu vin de la sine, numai pentru că ne-am gândit să le avem. Para mălăiaţă nu pică în gura lui Nătăfleaţă! „Împărăţia Cerurilor se ia cu sila (cu asaltul voinţei noastre lucrătoare) şi cei ce se silesc (cei ce dau asaltul, călcând în picioare poftele trupului, slava lumii şi dejucând meşteşugul armelor drăceşti), aceia câştigă!”
La începutul bătăliei e dureros, şi să ştii că va trebui să plângi, să plângi mult. Când vei începe să plângi, văzându-ţi starea de netrebnicie în care te afli, atunci se vor ivi Zorile Luminii lui Hristos, care-ţi vor atinge ochii sufletului tău, sărutându-ţi lacrimile. „Lumina se stinge, când ochii nu plâng!”
Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Babel