Pericopa noastră evanghelică de astăzi pomeneşte evenimentul tămăduirii celor zece leproşi (v. Luca 17,12-19). Aici se menţionează că zece leproşi şi-au cerut în genunchi tămăduirea de la Domnul şi au primit-o. Însă numai unul dintre aceştia s-a întors ca să-i mulţumească Domnului şi ca să-şi exprime recunoştinţa pentru vindecarea sa. Atunci Domnul a pus întrebarea: „Ceilalţi nouă unde sunt? Pentru ce nu au venit?“. Continuând lectura pericopei evanghelice, Îl vedem pe Domnul nostru că-l îndreptăţeşte duhovniceşte pe acel unul, care mai era şi samarinean, spunând că credinţa lui l-a mântuit.
Avem prezente aici două elemente. Acela al binefacerii şi acela al recunoaşterii.
Întâi de toate, trebuie să analizăm faptul că din cei zece leproşi cel de neam mai de jos a primit acest privilegiu, adică acela de a-i fi recunoscută de Domnul credinţa lui şi posibilitatea mântuirii lui. Acela care nu era de neam ales, cel străin de neam, acela care nu se afla în cadrul poporului moştenirii lui Dumnezeu.
De cele mai multe ori problema se află în faptul că noi suntem atât de izolaţi în noi înşine, încât nu putem să vedem nimic mai departe. Fie că aceasta este o idee, fie că aceasta este o virtute, fie că este orice altceva. Fiecare dintre noi îşi confecţionează un sistem de gândire, de sentimente şi funcţiuni personale, care nu are nicio legătură cu celălalt, nu are nicio legătură cu Hristos. Dar aceasta este o închidere asfixiantă în noi înşine. Odată cu trecerea timpului sufletul se osifică într-o anumită stare, iar omul devine precum betonul şi astfel capătă o anumită formă. Are certitudini, are obsesii şi nu admite schimbări.
Din cei zece leproşi care s-au tămăduit, cine a venit şi şi-a manifestat recunoştinţa sa? Cel neputincios! Acela care nu era de neam ales. Aşadar, în cele din urmă este un privilegiu să fim neputincioşi, să fim vlăguiţi, să nu fim recunoscuţi. Este un privilegiu, pentru că nu ne închinăm la noi înşine.
Există, desigur, primejdia dezamăgirii, care în realitate este un simptom al mândriei. Dacă omul respinge acest simptom şi primeşte cu răbdare nevrednicia sa personală, întorcându-se spre Dumnezeu, are toate acele premise necesare pentru a ieşi din microcosmosul său, de a ieşi din limitarea sa vizuală, astfel încât să-l vadă pe celălalt şi mai departe.
De obicei, sistemul gândurilor şi al funcţiunilor noastre personale este sprijinit pe îndumnezeirea mulţumirii noastre de sine, a satisfacerii noastre. Lucrul acela pe care noi îl grăim: „să mă simt bine”. Aşadar, de mult ori există această dilemă: să mă simt bine, să petrec bine jertfind Adevărul, căutarea lui, sau să aleg acest proces dureros de căutare a Adevărului, care mă va scoate dintr-un impas existenţial, de viaţă? Această dilemă se pune zilnic în faţa noastră şi de multe ori capătă şi dimensiuni tragice. Să alegem dorirea Adevărului sau compromisul prin mijlocirea căruia vom petrece bine şi vom fi aranjaţi?
De obicei omul caută raţiunea echilibrului său psihic, psihologic, dar nu a odihnei lui ontologice. Omul se luptă să afle o clipă de mulţumire, dar este neputincios şi indiferent să afle limitele vieţii şi raţiunile vieţii. Adică desfăşoară o deosebită luptă pentru a găsi un artificiu, prin mijlocirea căruia să se simtă bine, artificiu care poate să fie şi viaţa religioasă, dar să nu intre în procesul de a afla raţiunea vieţii, raţiunea faptelor sale, raţiunea alegerilor sale.
Omul vrea să se simtă bine, să-l iubească ceilalţi de pildă, dar nu intră în aventura de a căuta ce este în cele din urmă dragostea? Cum se întâmplă să fie? Cum se defineşte? Omul devine pur şi simplu un receptor pasiv al stărilor plăcute sau neplăcute. Iar pe Dumnezeu şi-L doreşte ca pe un mag, care într-un mod pasiv, deodată şi fără propria lui participare, fără coparticiparea libertăţii lui, fără participarea la căutarea adevăratei raţiuni, îl va face pe om să se simtă bine. Asemenea rezolvări căutăm.
Nu este însă cu putinţă ca omul să înainteze în acest fel. Există evenimente în viaţa noastră care ne aduc în dileme tragice. De multe ori ne aflăm faţă-n-faţă cu viaţa sau cu moartea. Iar omul atunci simte un nod în gât. Simte înlăuntrul său că i se zdrobesc, că i se spulberă puterile. Din ce motiv? Pentru că exact atunci intră în confruntare cu sine însuşi. Conştiinţa lui îi mărturiseşte faptul că alegerea aranjării lui este o tăgăduire a vieţii. Şi se întreabă ce să facă?
Viaţa este exact această trezire a existenţei noastre şi a intensificării activităţii ei. Să simtă omul că merită faptul că a venit în această viaţă, că există cu adevărat, că trăieşte în spaţiu şi timp. Nu într-un mod abstract, nu într-un mod ideologic, ci cu o raţiune practică, prin mijlocirea căreia caută şi se verifică pe sine însuşi.
Simptomul acestor obsesii ale noastre, ale raţiunii psihologice şi ale tăgăduirii celei ontologice, conduce la diferitele sisteme de gândire. Uneori chiar şi sistemul bisericesc este rodul infirmităţii sau al alegerii omului de a nu voi să găsească viaţa.
Astfel se creează grupurile alese, parohiile alese, oamenii aleşi, religiile alese, sistemele filosofice alese şi neamurile alese. Pentru aceasta şi Hristos în mod scandalizator nu tămăduieşte pe vreunul dintre cei aleşi, pe vreunul dintre iudei, ci tămăduieşte şi mărturiseşte virtutea unuia care nu era un „ales”, a unui samarinean.
Cineva ar putea spune că unii sunt cu adevărat harismatici, că genele anumitor oameni îi fac să fie speciali. Şi ce-i cu asta? Se mântuiesc? Pur şi simplu aceştia au mai multă răspundere. Dacă, desigur, ei se înfumurează pentru superioritatea genelor lor şi pentru harismele lor, ce fac? Tăgăduiesc modul duhovnicesc, potrivit căruia puterea omului se vede în faptul de a vrea să fie învins, în faptul de a îndura înfrângerea şi mai cu seamă dacă înfrângerea sa este posibilitatea vieţii pentru altul.
Omul, însă, funcţionează cu o raţiune antihristică, cu o raţiune care este refuz al Crucii. El vrea să pară puternic şi să-l stăpânească pe celălalt. Să-l recunoască drept puternic, indiferent dacă promovarea propriei sale puteri este consumarea completă a celuilalt, este spulberarea celuilalt.
Ales, în cele din urmă, este acela care vrea să trăiască în chipul lui Hristos. Aşadar, este alegerea noastră de a ne integra „întru pocăinţă” în Trupul lui Hristos. Fie că suntem superiori din punct de vedere biologic, psihologic sau chiar şi genetic, fie inferiori. Vom avea de dat într-o mai mare măsură seamă lui Dumnezeu dacă noi suntem mai aleşi decât alţii.
Dumnezeu nu este părtinitor, nu caută la faţa omului, nu-i deosebeşte pe oameni în buni şi răi, ci însuşi omul alege să se deosebească în faţa lui Dumnezeu, preferând virtutea sau răutatea, adoptând raţiunea vieţii sau raţiunea morţii.
Raţiunea vieţii este să învăţăm să iubim, adică să fugim de închiderea noastră, de microcosmosul nostru. Acest microcosmos de multe ori este creat şi prin lucruri bune, prin ideile noastre, prin virtuţile noastre şi prin însăşi conştiinţa noastră religioasă.
Conştiinţa religioasă a creştinului nu este una instituţionalizată, ci este o conştiinţă a „persoanei”, este conştiinţa lui Hristos, este conştiinţa vieţii.
Toate acestea, ştiţi, constituie cadrul teoretic. Însă, fiecare om are momente în viaţă când este judecat. Dacă el Îl alege pe Hristos sau pe sine însuşi. Dacă alege viaţa sau moartea. Dacă alege să experieze o raţiune a vieţii, dacă alege planul ontologic, planul duhovnicesc sau dacă va rămâne ţintuit în forme, fără să existe acolo propria lui participare dureroasă, care se exprimă drept cale a nevoinţei şi a Crucii. Dacă, în final, cere o odihnă, o aranjare şi o relaxare, care să-l facă să petreacă el şi familia lui clipe plăcute până când va pleca din această lume.
Preot Varnava Iankos, Biserica păcătoşilor, Editura Egumeniţa, 2016