„Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (1 Tesaloniceni 5, 16-18)
În Duminica a XXVII-a după Cincizecime, numeroși creștini s-au adunat la Mănăstirea Suruceni pentru a participa alături de obștea monahală la Sfânta Liturghie, oficiată de slujitorii așezământului monahal.
Evanghelia acestei Duminici ne prezintă vindecarea a zece leproși. Din zece doar unul s-a întors la Mântuitorul Hristos ca să aducă mulţumire pentru binele care i s-a făcut. Au trecut două milenii de la acest eveniment, dar lucrurile nu s-au schimbat esențial. Multă lume rămâne departe de sentimentul recunoştinţei, chiar dacă ştie că fără Dumnezeu nimic nu se poate făptui.
„Nimic pe lume nu-i mai urât decât nerecunoștința, nimic mai jignitor și mai distrugător de suflet. Ce poate fi mai urât decât ca omul să tăgăduiască și să ascundă binele care i s-a făcut? Și ce-i mai urât decât să plătești milostivirea cu nemilostivire, încrederea cu neîncredere, cinstea cu necinste și binele cu batjocură? Nerecunoștința așterne un nor negru între omul nerecunoscător și Ochiul cel preacurat din ceruri, lumina cea fără de amestecare cu întunericul, bunătatea cea neamestecată cu răul”, – ne spune Sfântul Nicolae Velimirovici.
Este un lucru înfricoşător nerecunoştinţa. Cârtim și murmurăm în continuu, le vrem pe toate și dacă e cu putință, chiar în momentul în care le cerem. Iar pentru cele pe care le avem, nu spunem un „Slavă Ţie, Dumnezeule”, de parcă Dumnezeu s-ar fi împrumutat de la noi, iar acum şi-a întors datoria.
Arhim. Zaharia Zaharou ne vorbește despre binefacerile recunoștinței și a mulțumirii către Cel care-și revarsă în continuu darurile Sale asupra noastră: „Dacă ne facem un obicei din a aduce neîncetat mulțumită lui Dumnezeu, El va deschide ochii sufletului nostru încât să vedem din ce în ce mai limpede binefacerile Lui față de noi și față de semenii noștri. Cu cât dăm mai multă mulțumită, cu atât vom primi mai îmbelșugat un duh smerit și vom atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu care ne ajută să-I mulțumim și mai mult, să-I mulțumim chiar și pentru fiecare răsuflare pe care ne-o îngăduie. Și în această dinamică a mulțumirii vine momentul în care ne încearcă o mare mâhnire pentru că nu suntem în stare să-I aducem lui Dumnezeu mulțumita pe care I-o datorăm și pe care o merită. Acesta este începutul pocăinței care se naște din recunoștință și acest fel de pocăință nu are sfârșit pe pământ.”
În cuvântul rostit la finalul Sfintei Liturghii, părintele Victor Ceresău a tâlcuit fragmentul evanghelic, menționând că participarea noastră duminică de duminică la Sfânta Liturghie face parte din faptele prin care ne exprimăm recunoştinţa şi mulţumirea faţă de Dumnezeu. „Mulţumirea este rodul unei inimi iubitoare, este rodul sufletului care se bucură de pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Este bucuria care izvorăşte din conștientizarea că toate câte le avem sunt daruri de nepreţuit de la Dumnezeu”, a menționat părintele.
Noi nu suntem în stare, Stăpâne, nici să-Ți aducem cântare de mulțumire pentru toate bunătățile de care ne-ai învrednicit, ci Tu dă-ne putere pentru aceasta. Și cum să ne-o dai? – umplând gurile noastre de laudă. Adică așa precum celor ce se roagă le insufli ce anume și cum trebuie să ceară, tot așa dă și buzelor noastre putere pentru cântarea ce Ți se cuvine. (Sfântul Nicolae Cabasila)