Creştinul adevărat aşază înaintea lucrurilor materiale pe cele spirituale, valorile care dau consistenţă vieţii. Scopul existenţei este perfecta armonizare a gândului cu fapta, susţinut fiind de puterea lui Hristos, întru Care s-a botezat şi s-a unit, în mod liber, potrivit răspunsului: Mă unesc cu Hristos, pe care l-a dat atunci când a devenit membru al Bisericii. Pentru creştinii primelor secole, acest răspuns nu era o formalitate, ci mărturisirea convingătoare şi adesea chiar confirmată prin sânge a unirii cu Hristos.
Creştinul conştient de chemarea pe care o are nu poate trăi oricum. Creştin ori eşti, ori nu eşti.
Între vorbă şi faptă, în viaţa creştină e bine să fie o consonanţă; aceasta ar fi dovada împlinirii cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel care mă iubeşte.“ (Ioan 14, 6)
Poate ar trebui să ne mai întrebăm, din când în când: care este relaţia mea cu Hristos, cum se vede Hristos în viaţa mea? Credem şi trăim cum am fost botezaţi? Cât de tare suntem ataşaţi de Biserică – „puterea care integrează, locul unde sufletele biciuite de furtună ancorează în certitudinea metafizică a credinţei“ (Nichifor Crainic)?
Sunt creştini care se cred a fi credincioşi, dar fără a se regăsi în Biserică. Aceştia sunt, de fapt, creştini ocazionali, care nu mai înţeleg importanţa şi rolul actelor sacre, sfinţitoare, pentru care credinţa devine un apanaj doar al sufletului, Hristos fiind cinstit doar în inimă, fără să fie mărturisit. Se poate vorbi de un oportunism al credinţei, de un creştinism al suficienţei, în care învăţăturile lui Hristos sunt observate selectiv şi justificativ. Din punctul lor de vedere, Hristos reprezintă pentru viaţă ceva auxiliar şi periferic. Evanghelia se transformă „într-un instrument de legitimare a valorilor noastre existenţiale, Evanghelia este siluită printr-un arbitrar necunoscut al altor vremuri.“ (Nicolae Berdiaev)
O asemenea perspectivă ne face să înţelegem de ce trebuie să rămânem în unitate cu Hristos, ieşind din sfera unei vieţi egoiste, plină de patimi şi păcate care ne pot distruge.
Viaţa nu-şi găseşte împlinirea decât prin mântuirea sufletului. Toate celelalte preocupări ale vieţii slujesc acestui scop înalt: mântuirea are prioritate, după cum cerem într-una din rugăciunile sfintei Biserici: Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.
Aşadar, în lupta noastră pe care o ducem în viaţa aceasta cu toate provocările sociale, când reclama ia locul produselor de calitate, minciuna ia locul adevărului, ura, locul iubirii, legătura cu Hristos este esenţială. Numai aşa putem să rezistăm în faţa iluziilor şi a părerilor false, să respingem pornirile pătimaşe, să răzbim în faţa violenţei şi a urii.
Adevăraţii creştini nu s-au îndoit niciodată de ajutorul lui Dumnezeu. Prin rugăciune, fapte bune, credinţă, putem învinge toate ispitele şi putem duce o viaţă curată.
Este o binecuvântare şi o mare fericire să ne fi născut într-o ţară creştină, în care de mici ni se oferă şansa mântuirii, în care zi de zi clopotele Bisericii ne cheamă la Hristos.
Pr. prof. dr. Dan Toader
http://ziarullumina.ro/