Când un părinte iubitor îl vede pe fiul său în necuminţenie, îl pedepseşte. Iarăşi, când vede că s-a împuţinat la suflet şi că săvârşeşte cu trudă pedeapsa, atunci îl mângâie. Aşa se poartă cu noi şi Bunul Dumnezeu, Părintele nostru. Foloseşte totul pentru mântuirea noastră, atât mângâierea, cât şi pedeapsa, în marea Lui iubire de oameni.
Dar şi noi, atunci când încercăm vreun necaz, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, ca nişte fii buni ai răbdării. Dacă-I mulţumim doar pentru cele bune, ne vom asemăna cu iudeii nerecunoscători. Aceia, când s-au înfruptat în pustie cu masa minunată, ziceau că Hristos este cu adevărat proroc şi voiau să-L proclame rege. Însă când le-a spus: Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne întru viaţa veşnică, aceia au răspuns: Dar ce minune faci tu?… Părinţii noştri au mâncat mană în pustie (Ioan 6, 27-30-31). Aşadar, celor nerecunoscători li se potrivesc cuvintele psalmului: În cinste fiind, n-au înţeles şi în veac nu vor vedea lumină (Psalm 48, 19-20).
De aceea şi Apostolul Iacob ne învaţă: Toată bucuria să v-o puneţi în seamă, fraţilor, când daţi de felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre naşte răbdarea; dar răbdarea să-şi aibă lucrare desăvârşită. Şi adaugă: Fericit bărbatul care rabdă ispita; fiindcă la capătul încercării va primi cununa vieţii (Iacob 1, 2-4-12).

Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, Editura Egumeniţa, 2005, p. 343

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.