Auzim de la Hristos o parabolă familiară, dar foarte surprinzătoare. Un om este gata să dea o petrecere mare şi îşi trimite sluga să cheme oaspeţii invitaţi. Dar toţi se scuză – şi cât de familiare sunt aceste scuze: unii trebuie să îşi lucreze pământurile sau să aibă grijă de animale, trebuie să aibă grijă de afacerile lor, în timp ce alţii sunt căsătoriţi şi trebuie să aibă grijă de familiile lor.
Gazda nu renunţă pur şi simplu la ideea de a face petrecerea, ci schimbă lista invitaţilor. El îi invită pe toţi aceia car nu au nici un fel de aşteptare de a fi invitaţi la o astfel de cină. El i-a chemat pe ciungi, pe orbi şi pe şchiopi, toţi marginalizaţii societăţii care trăiesc pe străzi, cerşindu-şi mâncare.
Apoi, cum încă mai este loc, mreaja este aruncată şi m departe, de această dată mergând dincolo de oraş, pe drumurile satelor şi pe câmpuri, pentru ca astfel, spune el, casa să fie plină; şi apoi adaugă: plină pentru ca „nimeni din cei care au fost chemaţi la petrecere mai înainte să nu guste din cina mea“.
În mod limpede, sensul parabolei este de a pune sub semnul întrebării încrederea celor care cred că vor fi prezenţi la cina mesianică a lui Hristos când va veni din nou în slava Sa. Toţi cei care aveau asigurat locul au dovedit că nu şi-l doreau cu adevărat.
Astfel, trebuie să ne întrebăm dacă credem cu adevărat că atunci când suntem chemaţi vom acţiona diferit de cei din parabolă? De ce ar trebui să credem că vom avea convingerea şi tăria de a acţiona diferit, când nici ucenicii lui Hristos nu au reuşit?
După ce ucenicii fuseseră cu Hristos atâta vreme, ascultând învăţăturile Lui, fiind martori la minunile Lui… chiar şi după toate acestea, când Petru află că mărturisirea lui de credinţă este piatra pe care va fi zidită Biserica, el încearcă să-L oprească pe Hristos de la drumul spre Pătimirea Sa la Ierusalim şi primeşte în schimb cea mai aspră mustrare posibilă din partea lui Hristos – „înapoia mea Satano!” (Mt. 16, 23). Aşa cum se va dovedi, Petru şi toţi ceilalţi ucenici Îl părăsesc pe Hristos în timpul Pătimirii Sale pe Cruce. Doar în Evanghelia după Ioan se spune că unul dintre ucenici a stat lângă Hristos, fără nume, un ucenic anonim identificat ca fiind „ucenicul cel iubit”.
Spre deosebire de ucenicii din vremea lui Hristos, noi ştim acum, desigur, că prin faptul că Hristos S-a dat pe Sine ne facem părtaşi trupului Său, prin această punere înainte a Sa putem să fim părtaşi la cină.
În interpretarea Părinţilor Bisericii dată parabolei pe care am auzit-o din Evanghelie, omul care pregăteşte petrecerea este însuşi Dumnezeu, Care cheamă pe alţii să ia parte la cina Fiului Său, Mielul jertfit. Când cărturarii şi fariseii (evreii credincioşi) nu au acceptat invitaţia, El i-a chemat pe evreii de rând şi apoi pe ne-evreii de dincolo de cetate.
Noi am fost chemaţi la această mare cină a credinţei. Dar cum răspundem? Suntem ca cei care au fost invitaţi mai înainte şi care aveau alte preocupări, considerate de noi ca urgente? Suntem – acum – aici cu trupul, dar în altă parte cu mintea, la afacerile noastre, la familiile noastre, preocupările noastre „reale”?
Cu siguranţă nu vom câştiga invitaţia de a participa la cina lui Hristos, dar nici nu vom putea primi acest dar dacă ne îngrijim de alte lucruri. Cât de uşor este astăzi să fim cu mintea aiurea, în special cu aceste accesorii consumeristc care însoţesc această sărbătoare!
De asemenea, l-am auzit astăzi pe Sfântul Apostol Pavel îndemnându-ne să „lepădăm firea cea veche, cu toate faptele ei, şi să ne îmbrăcăm cu firea cea nouă – cea care a fost înnoită în cunoştinţă după chipul Creatorului ei“. Să nu aveţi nici o îndoială, aceasta va fi o luptă: diferitele scuze ale oaspeţilor invitaţi din parabolă sunt asemănătoare cu motivele enumerate în Deuteronom ca scutindu-i pe oameni de la serviciul militar şi participarea la război – pentru că noi am început războiul.
Ceea ce se aşteaptă de la noi nu este chiar o luptă; este un război duhovnicesc. Pavel este foarte precis; trebuie să îndepărtăm de la noi: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea, invidia, mânia, răzbunarea, răutatea, calomnia şi vorbirea deşartă. Toate aceste lucruri sunt patimi care ne leagă de această lume, care fac din afacerile personale şi din responsabilităţile familiale pe care le avem o cauză a despărţirii noastre de Dumnezeu mai degrabă decât un mijloc de a binecuvânta pe Dumnezeu.
Să ne rugăm în această perioadă de pregătire ca să aducem roade vrednice de unii care am fost chemaţi la cină, ca să putem răspunde la fel ca strămoşii noştri cu credinţă: ascultând Cuvântul şi păzindu-l, pentru ca să putem primi cu vrednicie darul pe care ni-l oferă Dumnezeu la sărbătoarea care se apropie.
Pr. Prof. John Behr, „Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, 2019