’’Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă?’’ (Matei 22, 12)
Parabolele, iubiţii mei, parabolele, pe care le-a spus gura Domnului nostru Iisus Hristos şi se află scrise în Sfânta Evanghelie, sunt neîntrecute. Adevărurile lor îl luminează şi-l înalţă pe om. Dar şi imaginile care sunt folosite în ele, atrag atenţia şi fac învăţătura mulţumitoare. Vreţi un exemplu? Iată parabola cinei nunţii fiului de împărat, pe care am ascultat-o astăzi.
Prin această parabolă, Hristos aseamănă împărăţia cerurilor, bucuria raiului, cu o masă de nuntă. Învaţă astfel adevărul că, într-adevăr, dincolo de mormânt, există o viaţă nesfârşită, plină de bucurie şi fericire, însă de care se vor desfăta doar cei care s-au pregătit pentru ea. Pentru a ne face să înţelegem că este nevoie de o pregătire, vorbeşte despre ţinuta exterioară a acelor invitaţi la cină; foloseşte imaginea hainei. Şi e adevărat că nimeni nu se duce la o nuntă în haine obişnuite; se îmbracă oficial. Aşadar, învaţă într-un mod mulţumitor şi înţelegător că la această masă nimeni nu va fi primit, dacă nu are ţinuta potrivită. Iar îmbrăcămintea, aşa cum spun comentatorii, înseamnă virtuţile creştinului. Adică, nu ajunge ca cineva doar să creadă în Dumnezeu; e nevoie să-şi împodobească credinţa şi cu virtuţi. Altfel, va auzi acel glas mustrător al lui Dumnezeu, spunându-i: „Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă?” (Matei 22,12).
În câteva cuvinte acestea sunt cele spuse de preafrumoasa parabolă. Se referă, după cum am văzut, la îmbrăcămintea duhovnicească a virtuţilor, care este necesară pentru ca omul să se învrednicească de desfătarea împărăţiei celei cereşti. Dar pentru că acea împărăţie, prin Biserica pe care a întemeiat-o Hristos, se mută aici jos, pe pământ, şi începe încă de pe acum, iar creştinii se roagă în fiecare zi zicând „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ” (Matei 6,10), de aceea, nu este greşit ca aceste cuvinte „Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă?” (Matei 22, 12) să le împlinim nu numai duhovniceşte, ci şi prin fapte. „Haină de nuntă”, adică, nu sunt doar virtuţile, care trebuie să împodobească sufletele celor care sunt comeseni ai cinei duhovniceşti a cerurilor, ci chiar această îmbrăcăminte nobilă şi înfăţişare exterioară decentă, care se impune să o aibă creştinii întotdeauna, desigur, dar în mod deosebit când vin la biserică. Să vorbim, deci, despre ţinuta credincioşilor, care are o legătură cu bunăcuviinţa casei lui Dumnezeu.
Poate că mulţi vor considera această chestiune ceva formal. Dar în Biserica lui Hristos şi forma conţine fondul. După cum nuca şi migdala au nevoie şi de un înveliş tare, care ascunde înăuntru şi apără miezul, tot aşa şi aici. Aşadar, dacă roadelor le este necesar şi învelişul exterior, de ce şi în viaţa Bisericii, unde venim ca să ne mântuim sufletele, să nu fie necesare şi câteva lucruri exterioare -dar nu moarte -, câteva forme esenţiale? Acestea conservă în ele fondul sau natura vieţii şi mântuirii în Hristos.
Un astfel de lucru exterior este şi îmbrăcămintea şi în general înfăţişarea noastră, desigur, pretutindeni, dar în mod deosebit în Biserică. Este nevoie să atingem această chestiune, pentru că situaţia ajunge deja într-un punct extrem. Nu afară, pe străzi şi în pieţe, în mijloacele de transport şi în locurile de distracţie, la teatre şi pe plaje, ci de-acum şi în aceste locuri de slujire, şi mai mult, în timpul Sfintelor Taine, îmbrăcămintea şi ţinuta necuviincioasă întinează curăţia şi tulbură liniştea, care trebuie să domine acolo. Sfintele biserici se prefac în saloane lumeşti sau chiar şi în plajă de nudişti. De aceea, aici ne vom adresa cu câteva sfaturi.
***
Şi mai întâi bărbaţilor şi tinerilor. Mai întâi, aceştia să încerce să fie în rânduială în ceea ce priveşte partea lor. Să aibă în vedere că potrivit poruncii clare a Apostolului, bărbatul, în ceasul în care se roagă sau învaţă cuvintele lui Dumnezeu, trebuie să fie descoperit, să nu poarte nimic pe capul său. De asemenea, nu este corect să-şi lase părul lung şi să-l îngrijească cu cochetărie (vezi I Corinteni 11, 4 şi 14). Când vin în sfânta biserică nu trebuie să intre în îmbrăcăminte sportivă (pantaloni scurţi, cu membre neacoperite) sau să stea cu mâinile la spate, sau să fumeze, sau să discute fără frică de Dumnezeu.
Mai mult, însă, să fie atente femeile şi tinerele. Nu trebuie să vină în biserică cu o înfăţişare care provoacă privirile curioase şi păcătoase ale bărbaţilor şi tinerilor. Îşi atârnă de gât un mare păcat. Mai întâi de toate să aibă în vedere că pantalonul la femeie este interzis de Legea lui Dumnezeu încă din Vechiul Testament, unde scrie: „Nu va purta femeia haine bărbăteşti, nici bărbatul nu se va îmbrăca în rochii femeieşti” (Deuteronom 22, 5). Pretexte şi justificări există multe, însă o creştină nu trebuie să fie atrasă de acestea. Cuvântul lui Dumnezeu este deasupra tuturor. Apoi, ca fiice ale lui Hristos şi ale Maicii Domnului, sunt datoare să ia aminte ca hainele lor să îndeplinească trei lucruri. Mai întâi să nu fie scurte (adică cele care lasă neacoperite părţi din trup, fie de jos, fie de sus, fie şi de la mijloc acum). În al doilea rând, să nu fie mulate (strâmte, lipite pe trup, care fac evidente toate liniile). Şi în al treilea rând, să nu fie transparente (pentru că transparenţa nu se deosebeşte de nud). Câte insistă să meargă aşa la sfânta biserică, să ştie că nu sunt în rânduială. Se poartă ca nişte închinătoare la idoli, introduc în Biserică obiceiuri străine şi profanatoare. Simţământul ruşinii şi înainte de toate simţământul fricii de Dumnezeu nu îngăduie creştinei, care trebuie s-o aibă ca model al ei pe Maica Domnului şi pe Sfintele femei ale credinţei noastre, să se prezinte aşa.
Să nu fie considerate aceste lucruri ca exagerate şi dure. Dimpotrivă, sunt indulgente. Dacă aceste lucruri sunt considerate dure, cum o să le mai auziţi şi pe celelalte exact aşa cum le porunceşte de Dumnezeu insuflata Lege a lui Dumnezeu? Cine va îndrăzni să le amintească acestea femeilor din biserică astăzi? Măcar de ar avea creştinele de astăzi maturitatea duhovnicească şi supunerea pe care le aveau femeile din vremea Sfântului Cosma, care, imediat ce le spunea ceva, de pildă despre podoabele şi bijuteriile de prisos, imediat se supuneau şi cu osârdie le scoteau. Măcar de-ar avea iarăşi sfinţenia şi osârdia femeilor de pe vremea marilor Părinţi şi Dascăli, cum au fost minunatele lor mame şi surori cu viaţă curată (Sfintele Antuza, Macrina, Monica, Olimpiada şi altele).
În sfârşit, măcar de-ar ajunge la înălţimea femeilor din Biserica apostolică şi vor face şi ele câte spune Apostolul Pavel în prima Epistolă către Corinteni despre portul femeilor. Dar de vreme ce am deschis acest subiect şi am ajuns până aici, să îndrăznim să amintim, ce anume porunceşte acolo, nu oricine, ci însuşi vasul alegerii, Apostolul neamurilor – Pavel. Prin acestea pe care le vom spune acum, va fi încercată osârdia şi supunerea femeilor creştine faţă de cuvântul Domnului. Spune deci Apostolul că – în antiteză cu bărbaţii, cărora, aşa cum am spus, nu le este îngăduit să-şi lase părul lung – tuturor femeilor mari şi mici, nu le este îngăduit să-şi taie părul. Este „ruşinos”, zice, să-şi taie femeia părul. Şi nu doar atât, ci atunci când se roagă sau rosteşte cuvintele lui Dumnezeu este ruşine să aibă capul neacoperit, trebuie adică, în biserică să fie acoperită cu o basma cuviincioasă (vezi I Corinteni 11, 5-6). La acestea să mai adăugăm ceva şi să ne oprim. Se observă de multe ori în biserici un fenomen ruşinos, femei părăsindu-şi locurile lor şi ocupând locuri între bărbaţi. Pentru femei, cum se ştie, există toată partea stângă a bisericii şi tot locul rezervat femeilor (pronaosul). Aşadar, să se limiteze la aceste spaţii care sunt suficiente şi să nu se amestece cu bărbaţii.
***
Iubiţii mei creştini,
Păstorii cei buni depun întotdeauna eforturi de a păzi bunăcuviinţa casei lui Dumnezeu. Dacă poporul credincios şi mai ales femeile arată supunere, atunci în sfintele noastre biserici toate vor fi „cu bun chip şi în rânduială” (I Corinteni 14, 40). Este regretabil ca delegaţii bisericilor noastre să fie nevoiţi să interzică intrarea persoanelor, care nu vor să se încadreze în rânduiala bisericească. Este regretabil să fie nevoiţi să repete întrebarea: „Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă?” (Matei 22, 12). Dimpotrivă, acolo unde credincioşii şi, desigur, femeile sunt supuşi, ascultă de poruncile apostolice şi patristice, acolo închinarea se săvârşeşte aşa cum o vrea Dumnezeu, adică „în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24).
Mitropolit Augustin de Florina