„Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni Doamne, lumina cea neînserată a cunoștinței dumnezeirii Tale și deschide ochii cugetului nostru spre cunoașterea evanghelicelor Tale propovăduiri; pune întru noi și frica de fericitele Tale porunci, ca poftele trupești cu totul călcându-le, viață duhovnicească să petrecem, toate cele ce sunt spre plăcerea Ta cugetându-le și făcându-le. Că Tu ești luminarea și sfințirea și mântuirea sufletelor noastre.”
În Duminica a XX-a după Cincizecime numeroși credincioși s-au rugat alături de obştea Mănăstirii Suruceni la Sfânta Liturghie. Evanghelia acestei Duminici ne pune înaintea ochilor duhovnicești taiana cuvântului și taina seminței. Mântuitorul Hristos vorbește ucenicilor Săi despre firescul cu care Semănătorul aruncă sămânța, aceasta căzând parte lângă drum, altă parte în loc pietros, alta în mijlocul spinilor, iar altă parte în pământ bun, aceasta din urmă rodind însutit.
Textul Parabolei ne prezintă raportarea diferită a oamenilor la vestirea cuvântului lui Dumnezeu. Unii primesc cuvântul și rodesc deplin, alții parțial, unii prea puțin și unii deloc. Majoritatea dintre noi aparţinem mai degrabă celei de a doua şi a treia categorii. Ne aflăm în acea situaţie în care omul din pricina grijilor, din pricina plăcerilor, deși primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, în momente de ispită, îl neglijează, uită de El.
Mulți dintre noi aud Evanghelia, însă puțini o pătrund cu adevărat în inimă. Sfântul Nicolae Velimirovici explică acest lucru cu mare finețe: „Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume — lumea duhului, lumea cerească — şi poate fi pătruns numai de vederea, auzul şi înţelegerea duhovnicească. Dar adevărurile duhovniceşti se cuprind în lume sub chipul lucrurilor și întâmplărilor. Mulţi şi-au pierdut văzul, auzul şi înţelesul duhovnicesc. Ei văd numai chipul dinafară, aud numai glasul dinafară, pătrund numai înşiruirea dinafară a lucrurilor şi întâmplărilor. Aceasta e vederea trupească, auzirea trupească si înţelegerea trupească. Hristos cunoaşte orbirea oamenilor și de aceea, Învăţător preaînţelept, îi duce pe oameni de la lucruri trupeşti la lucruri duhovniceşti şi de la fapte trupeşti la pilde duhovniceşti. Iată de ce le vorbea în pilde, în chipuri la îndemâna vederii, auzirii si înţelegerii lor.”
Semănătorul Hristos aruncă sămânța cuvântului Său în inimile fiecăruia dintre noi. De noi depinde cum rodește cuvântul acesta, câtă disponibilitate, căldură și deschidere avem în a-l primi. La cei care nu-L doresc, Dumnezeu nu vine, nu intră pe uşă forţat, dar cât poate să le facă bine, le face.
De câte ori nu am primit fiecare dintre noi în inimile noastre cuvintele Vieții, dar de câte ori nu le-am călcat în picioare, de câte ori nu am lăsat uscăciunea și spinii să le înăbușe. Trebuie să recunoaştem că „suntem legați de pământ, de materie, nu știm să zburăm în înalt, să luminăm cerul pentru a primi ajutorul ceresc necesar. Suntem amețiți, seduși, atrași de cele pământești trecătoare, nu ne putem desprinde ușor de acestea. Încercăm să acumulăm bogății pe pământ, căutăm mereu plăceri care să ne înveselească, dar acelea ne provoacă mai degrabă durere. Vrednic de milă și de plâns este cel ce caută bucuria în noroi,” după cum ne spune părintele Moise Aghioritul.
Să luăm aminte că nu din vina Semănătorului şi nici din cauza seminţei are loc nerodirea sau puţina noastră rodire, ci din cauza omului celui „pământesc”, care nu se străduieşte să se înalţe de la cele pământeşti către înălţimea cuvintelor celor cereşti.
În cadrul Sfintei Liturghii, numeroși creștini au primit împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
„Fiii pe care i-ai iubit, Doamne, să înveţe că nu felurite soiuri de roade îi hrănesc pe oameni, ci cuvântul Tău îi ţine în viaţă pe aceia care cred în Tine” (Solomon 16, 26).
