Sub forma împrejurărilor potrivnice, a bolilor, a morţii unei persoane iubite, nenorocirile îi împing adeseori pe oameni să se roage. Dar atunci când situaţia se ameliorează, nu numai că pornirea lor spre rugăciune slăbeşte, dar rugăciunea însăşi pare a fi lipsită de sens.
Pentru a cunoaşte, chiar şi numai „prin oglindă, ca-n ghicitură” (cf. I Corinteni 13, 12), felul în care S-a chinuit Hristos Însuşi pentru a preface natura noastră fizică în rugăciune care să reflecte, fie şi măcar în chip palid, rugăciunea Sa din Ghetsimani în cea mai tragică noapte din istoria lumii, trebuie să acceptăm strâmtorarea.
Hristos a fost osândit din toate părţile: de către Imperiul Roman în zelul acestuia pentru legalitate şi ordine; de Biserica Vechiului Testament, întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulţimea care primise atât de mult bine din mâinile Sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat şi pe cale de a Se pogorî la cei ce şedeau în întunericului iadului.
„Viața duhovnicească este asemenea unei sfere”, obișnuia să spună Părintele Sofronie. Întocmai cum, atingând oricare punct de pe suprafața sferei, luăm contact cu întreaga sferă, la fel și dreapta lucrare a virtuților ne face părtași plinătății harului de viață dătător al lui Dumnezeu. În același chip, într-o singură părticică din Sfântul Trup și Sânge al Domnului Îl primim pe Hristos întreg. Așijderea, un singur cuvânt al lui Dumnezeu ne poate atinge și lumina inima, deschizându-ne calea spre plinătatea harului Său celui purtător de viață.
Vrăjmașul a căzut din mândrie. Mândria e obârșia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deșartă, dorința de putere, răceala, cruzimea, indiferența față de suferințele aproapelui; tendința minții spre reverie, supralicitarea imaginației, expresia demonică a ochilor, înfățișarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniștea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorința de a ne pune capăt zilelor și, în cele din urmă, – lucru nu rar – demența completă.
Pe când eram încă „artist”, mă gândeam mereu, și încă mă gândesc, că arta cea mai înaltă este arta de a trăi. Oamenii manifestă adesea mari daruri de stăpânire de sine și, când se cufundă în munca lor creatoare, ei ajung până la a stăpâni mișcări foarte subtile ale degetelor (la muzicieni), a gândi cu precizie cel mai mic cuvânt (la poeți și scriitori), a găsi nuanțe abia perceptibile (la pictori).
Atunci când mâncăm trebuie să ne şi rugăm. Toate mâncărurile au înlăuntrul lor puterea ziditoare a lui Dumnezeu. Astfel, cu rugăciunea, apropiem materia hrănitoare şi asta ne ajută.
Trezindu-ne, ne rugăm lui Dumnezeu: „Scoală-mă cu puterea Ta, cu harul Duhului Sfânt, spre lucrare duhovnicească; ca niciun lucru materialnic să nu-mi stingă simțul prezenței Tale, Dumnezeul meu!”
Dumnezeu adesea nu răspunde rugăciunilor noastre. Tace. Tăcerea Lui multora le este dovadă că „Dumnezeu nu există”, că „a murit”. Dar dacă noi am gândi în ce stare Îl punem pe Dumnezeu cu patimile noastre, am vedea că nu are altă cale decât a tăcea.
După vederea lui Hristos ca Dumnezeu adevărat şi după dobândirea cunoaşterii celei dumnezeieşti, părintele mărturiseşte că nu-L mai căuta pe Dumnezeu, ci căuta să se asemene lui Hristos şi să fie schimbat, prefăcut de către El, pe care Îl cunoştea personal şi duhovniceşte. Ce mare adevăr teologic este acesta! Nu căuta „nici un Dumnezeu necunoscut, nelimitat, impersonal sau veşnic, ci pe Hristos”, şi dorea să se asemene Lui şi să se prefacă sub puterea acestuia.”
Când, în cadrul slujirii noastre, intrăm în contact cu lumea, vedem că acest lucru este extrem de dificil. Nu știm de ce Dumnezeu nu a binevoit să ne dea puterea de a „vindeca toate suferințele oamenilor”, așa cum a dat-o Sfinților Apostoli și Sfinților noștri Părinți. Este ca și cum, lipsiți de această putere de vindecare, în slujirea noastră noi am fi mereu acoperiți de oprobriu.
Tu mi-ai dat porunca de a iubi, iar eu o primesc cu întreaga mea ființă; dar iată că nu aflu în mine puterea unei asemenea iubiri… Tu ești Iubire; vino dară Însuți și sălășluiește întru mine toate câte ne-ai poruncit, căci porunca Ta mă covârșește. Neputințează mintea-mi a Te cuprinde. Duhul meu nu poate pătrunde tainele vieții Tale… Voiesc întru toate a face voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicții fără ieșire. Mă înspăimânt că Te-aș putea pierde pentru relele gânduri din inima mea; iar spaima aceasta mă răstignește … Vino dară și mă mântuiește, pe carele mă afund, precum ai mântuit pe Petru care îndrăznise să te întâmpine pe valurile mării” (cf. Mt. 28-31)
Când mintea ne este slobodă de patimi, firea noastră, scâlciată prin cădere, se întoarce din nou la cea dintâi a sa frumusețe. De suntem după chipul lui Dumnezeu, descoperirile devin fenomene firești. Calea creștină este a ne umple mintea și inima de cea mai înaltă cunoaștere a lui Dumnezeu.
După învăţătura revelată a Bisericii, Dumnezeu este esenţă, natură şi lucrare, şi dacă natura Sa, firea, substanţa, este de nepătruns omului, lucrarea Sa este posibil să fie simţită, înţeleasă. Lucrarea lui Dumnezeu, precum învaţă Sfântul Grigorie Palama, este dătătoare de viaţă, înţelepţitoare, îndumnezeitoare, astfel toată natura, toată zidirea participă în mod corespunzător stării ei la lucrările lui Dumnezeu, dar doar sfinţii şi îngerii participă în mod îndumnezeitor la lucrarea Lui.