Pr. Sofronie Saharov

Părintele Sofronie Saharov

Să ne lăsăm în mâna lui Hristos

Hristos a fost osândit din toate părţile: de către Imperiul Roman în zelul acestuia pentru legalitate şi ordine; de Biserica Vechiului Testament, întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulţimea care primise atât de mult bine din mâinile Sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat şi pe cale de a Se pogorî la cei ce şedeau în întunericului iadului.

Continuare …

Rugăciunea poate împlini toate lucrurile

Dacă ne rugăm din inimă, cu toată atenţia, ziua va fi imprimată de rugăciunea noastră şi tot ceea ce se întâmplă va îmbrăca un caracter diferit. Binecuvântarea pe care am cerut-o de la Preaînaltul Dumnezeu va face să se nască o pace în sufletul nostru ce va avea un efect minunat asupra felului în care vedem şi înţelegem lumea. Omul de rugăciune priveşte mediul înconjurător într-o altă lumină. Calitatea intrinsecă a vieţii sporeşte.

Continuare …

Într-o societate, unde fiecare se imaginează fiind primul, nimeni nu progresează

Păstrând mintea la Dumnezeu, este uşor să observi toate legile, regulile şi limitele exterioare, fără să devii robul acestora. Formele exterioare ale vieţii se îmbină, cu uşurinţă, cu conştiinţa duhovnicească. Ordinea aparentă a vieţii rămâne aceeaşi, doar conţinutul este cel ce se transformă.
Este ciudat, dar nu suntem obişnuiţi să fim atenţi la tot ceea ce se petrece în jurul nostru şi în interiorul nostru. Uităm acest lucru. Impresiile vieţii exterioare, materiale, ni se întipăresc atât de puternic, încât uităm de viaţa duhovnicească.

Continuare …

Cu cine alegem să ne asemănăm?

Pentru credinciosul simplu şi smerit, slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată „ascuns de cei înţelepţi şi înţelegători”, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.
În această căutare a voii lui Dumnezeu se cuprinde „lepădarea” de lume.

Continuare …

Să iubim desconsiderarea celorlalţi faţă de noi, dar să nu ne lăudăm pentru răbdarea noastră

Când spui rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe miluieşte-mă pe mine, păcătosul!, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei.

Continuare …

Dumnezeu îl respectă şi nu-l constrânge pe om

Sub forma împrejurărilor potrivnice, a bolilor, a morţii unei persoane iubite, nenorocirile îi împing adeseori pe oameni să se roage. Dar atunci când situaţia se ameliorează, nu numai că pornirea lor spre rugăciune slăbeşte, dar rugăciunea însăşi pare a fi lipsită de sens.
Există însă o formă diferită de rugăciune, rugăciunea minţii, fixată de veşnicie, şi aici nicio bunăstare exterioară nu poate tămădui suferinţele sufletului care se vede eşuând în căutarea sa după Cel Veşnic.

Continuare …

Tragedia omului

Tragedia vremurilor noastre stă în absenţa aproape desăvârşită a conştiinţei că există două împărăţii, cea vremelnică şi cea veşnică. Vrem să construim împărăţia cerurilor pe pământ, respingând orice idee de înviere sau veşnicie. Învierea e un mit. Dumnezeu a murit.
Să ne întoarcem la revelaţia biblică, la creaţia lui Adam şi a Evei şi la problema păcatului strămoşesc. „Dumnezeu este lumină şi întru El nu-i nici un întuneric” (1 In 1, 5). Porunca dată celor dintâi oameni în paradis indică acest fapt şi în acelaşi timp ne arată că, deşi Adam avea o libertate de alegere absolută, alegerea de a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului însemna o ruptură cu Dumnezeu ca singur izvor al vieţii.

Continuare …

Suspinele venite din adânc vor atinge înălţimile veşniciei

Lumea cunoaşte, de la începutul secolului al XX-lea, o perioadă de războaie neîntrerupte, mari şi mici. Pretutindeni, ziua de mâine este nesigură. Se ştie că frigul năprasnic ucide orice formă de viaţă, la fel de sigur ca focul. Iar războaiele au luat această îndoită caracteristică. Pentru a declanşa războiul, oamenii se luptă cu focul – când este cu putinţă. Când este ceva mai grav, se folosesc de frig. Însă e aceeaşi ură sporită, care a răcit iubirea. Rostul meu este să mă rog pentru pace, pentru pacea întregii lumi.

Continuare …

Întruparea Fiului Unul Născut e arătarea Dumnezeiescului în forma noastră de existenţă

Producerea unui lucru nou este întotdeauna un joc al hazardului, şi creaţia omului de către Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa a implicat un anume grad de risc. Nu în sensul că Dumnezeu ar fi riscat să introducă un element de instabilitate sau un şoc în Fiinţa Sa Veşnică, ci în sensul că faptul de a da omului o libertate asemenea lui Dumnezeu a închis pentru totdeauna şi sub orice formă uşa oricărei predestinaţii. Omul este cu totul liber să hotărască negativ în privinţa lui Dumnezeu — chiar să intre în conflict cu El. Ca iubire infinită, Tatăl Ceresc nu-l poate părăsi pe omul pe care la creat pentru veşnicie ca să-i împărtăşească plinătatea Sa dumnezeiască. El trăieşte împreună cu noi tragedia noastră. Putem aprecia acest risc atât de răpitor în măreţia sa, atunci când contemplăm viaţa lui Hristos pe pământ.

Continuare …

Curajul se naşte dintr-o credinţă statornică în Hristos-Dumnezeu

Am citit odată într-un ziar o relatare despre un inginer care, testând un motor cu reacţie, a intrat din neatenţie în curentul de aer produs de motor, curent care l-a prins şi l-a înălţat departe de sol. Văzând ceea ce s-a întâmplat, asistentul său s-a grăbit să oprească motorul. Atunci însă inginerul a căzut la pământ mort.

Continuare …

Cum vorbeşte duhul iubirii lui Hristos?

Oamenii au de obicei o concepţie juridică despre dreptate. Ei resping ca nedreaptă ideea ca cineva să ia asupra lui responsabilitatea greşelii altuia. Acest lucru nu cadrează cu conştiinţa lor juridică. Dar duhul iubirii lui Hristos vorbeşte altfel. Potrivit duhului acestei iubiri, a împărtăşi responsabilitatea greşelii celui pe care-l iubim şi chiar a o lua cu totul asupra noastră nu este un lucru ciudat, ci cu totul firesc.

Continuare …

Fără ascultare, omul va rămâne mereu în ţarcul strâmt al individualităţii sale egoiste

Asceza ascultării e indispensabilă nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de fratele nostru, când acesta ne cere un lucru cu putinţă şi nu potrivnic duhului poruncilor lui Hristos. Asceza răstignitoare a ascultării faţă de fratele face deopotrivă mai fină în noi capacitatea de a sesiza mai profund voinţa lui Dumnezeu. (…) Fără această cultură a ascultării, omul va rămâne inevitabil “un cerc închis”, mereu nefericit înaintea Veşniciei. (…)

Continuare …

De la lucruri mărunte, strămutaţi-vă la nemărginire!

De multe ori s-a vorbit despre faptul că putem introduce în facerile noastre, în cuvintele noastre, un înţeles sau altul. Cum şi ce trebuie să facem spre a preschimba acest Mare Post, din ceva ce ne înfricoşează, în ceva ce ne insuflă? Dacă monahul întâmpină Marele Post cu insuflare, atunci el curge cu adevărat ca o perioadă insuflată, ca o pregătire spre a primi lumina învierii. Dar dacă omul se teme, atunci el îşi poate strica sănătatea, iar postul va fi pentru el un chin. Fie ca fiecare dintre voi, în duh, să îşi înrădăcineze în minte vreun chip al sfinţeniei pentru a se însufla.

Continuare …

Cum să trecem Marele Post

Ieri şi azi m’a durut inima, şi doare în mod curios… Şi m’am rugat lui Dumnezeu: „Nu acum. Dă-mi să săvârşesc lucrul vieţii mele.” Şi iată, spre a-mi săvârşi lucrul vieţii, încep prin a vorbi cu voi despre cum să trecem Marele Post.
V’am vorbit deja despre metoda mea, pe care vă sfătuiesc să v’o însuşiţi. Metoda mea este precum urmează: A ne vedea ţelul de pe urmă şi a merge către el, începând cu abc-ul. In ce priveşte Postul, trebuie avut acelaşi principiu, dar pe o scară redusă. Trebuie înţeles că cele cincizeci de zile ale Postului ne sânt puse la dispoziţie ca pregătire spre a primi învierea cea din morţi. Iar viziunea noastră ne-o întocmim astfel:

Continuare …