Athos, 28 iulie/ 10 August 1934
Preaiubite, întru Hristos părintele meu și frate, părinte Dimitrie, Binecuvintează!
Nu poţi iubi fără a suferi. Cea mai mare durere este a iubi până în sfârşit. Hristos atâta a iubit, încât S-a dat unei morţi cumplite. Tot astfel şi sfinţii. Raiul şi iadul cer întotdeauna acest preţ. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe cât se poate de adânci şi de vii.
Dintre toate nevoinţele ascetice, năzuinţa după rugăciune este cea mai anevoioasă. Mintea noastră va fi într-o curgere permanentă. Uneori rugăciunea curge ca un curent puternic; alteori inima noastră se simte uscată şi seacă. Dar răgazurile în care ne pierdem ardoarea devin tot mai scurte.
Dacă mintea se află în chipuri pătimaşe, atunci întregul om se spurcă: şi mintea, şi sufletul, şi chiar şi trupul. Şi dimpotrivă, când mintea noastră, rănită prin harul cel de sus de dragostea lui Hristos, este trasă acolo unde este El, Hristos, atunci se întâmplă contrariul: mintea şi întreaga noastră făptură se sfinţeşte şi se înalţă, se apropie de Dumnezeu, şi cu anii devine în stare a se deprinde cu Dumnezeu, încât zi şi noapte omul petrece în toată vremea în Dumnezeu.
Fiecare om vede în aproapele său ceea ce a cunoscut în sine însuși, în experiența sa duhovnicească, astfel că legătura omului cu aproapele este o mărturie credincioasă despre treapta cunoașterii de sine pe care a atins-o.
Nu putem ajunge la rugăciunea curată decât prin pocăinţă. Pocăindu-ne, curăţindu-ne adică de toată patima păcătoasă, devenim puţin câte puţin în stare a intra în dumnezeiasca lumină.
Сum să petrecem o zi fără de păcat, adică în sfinţenie? Iată problema noastră de zi cu zi. Cum să preschimbăm întreaga noastră fiinţă, gândurile, simţirile, până şi reacţiile noastre trupeşti, spre a nu greşi împotriva Părintelui nostru ceresc, împotriva lui Hristos, împotriva Sfântului Duh, împotriva persoanei omeneşti, împotriva fratelui şi a tot lucrul din această viaţă?
În Muntele Athos, atunci când eram încă începător, un călugăr bătrân mi-a spus, într-o zi, ceva remarcabil în ceea ce privește lucrările cele mai smerite: „Niciun lucru nu înjosește valoarea persoanei umane. Dar păcatul degradează viața divină în noi”. Îndeletnicirile care nu pot să devină o patimă se potrivesc cel mai bine cu viața duhovnicească. Dacă sunt bucătar, pregătesc hrana, rugându-mă pentru cei pe care Domnul nostru îi iubește. Nu există patimă. În același timp, această ascultare are o mare valoare, pentru că îmi permite să slujesc oamenii pe care îi iubește Hristos. Se poate trăi foarte frumos cu o astfel de atitudine.
Trebuie să ne concentrăm toată atenția numai la faptul de a nu greși, nici înaintea lui Dumnezeu, nici înaintea omului, nici față de lucruri. Și din această viață simplă, dar concentrată pe acea poruncă, se naște starea omului când el, ființial de acum trăiește în Dumnezeu. (…) Dacă vom introduce o oarecare disciplină, dacă vom începe să ne dezbinăm unul de altul, fiindcă cuiva nu-i place caracterul altcuiva, atunci mănăstirea noastră nu va avea nicio valoare. Și eu nicicum nu doresc să zidesc sau să întemeiez aici o astfel de mănăstire, unde să se ivească certuri și socoteli omenești meschine.
Purtăm în noi păcatul strămoşesc, această otravă a celei dintâi ispite a lui Adam în Rai – “Veţi fi ca Dumnezeu” – însă ascultarea ne poate slobozi de ea.
Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de suportat pentru om. In răstimpurile, în general extrem de îndelungate, în care harul îl părăseşte pe om, Dumnezeu poate să-i apară ca un tiran neînduplecat. Omul care, în ciuda eforturilor şi ostenelilor sale împinse până la extrem, se simte părăsit de milostivirea dumnezeiască, îndură astfel de suferinţe încât ar renunţa, dacă ar fi cu putinţă, la orice formă de existenţă.
Eu tot mereu nutresc nădejdea că omenirea va „obosi” de duhul vrăjmășiei și va dori adevărata pace. Atunci nouă tuturor ne va fi mai ușor de trăit și va deveni cu putință să ne scriem sau chiar să ne întâlnim „în carne și oase”. Deocamdată însă oamenii „iubesc mai mult întunericul” vrăjmășiei „decât lumina” iubirii și a păcii (Io. 3:19).
Iubite și adânc cinstite părinte Gheorghe!
Rugăciunea lui Hristos din Grădina Ghetsimani e cea mai nobilă dintre toate rugăciunile prin tăria și puterea ei de a ispăși pentru păcatele lumii.
Adusă Dumnezeului Veșnic, Care este Tatăl, în duhul dragostei dumnezeiești, ea continuă să strălucească cu o lumină ce nu poate fi stinsă, atrăgând pe veci sufletele ce s-au asemănat cu Dumnezeu.
Nu este oare o realitate faptul că dacă am primi cu adevărat Adevărul Absolut al lui Hristos, cu dorinţa noastră înnăscută după adevăr, nu am mai putea refuza să-I urmăm Lui? Dar un instinct animalic al trupului ne spune repede că a-I urma înseamnă să fim gata pentru a fi răstigniţi din dragoste pentru El. Unde şi cum vom găsi puterea pentru un asemenea eroism? Suferinţa lui Hristos e cu neputinţă de zugrăvit. În orice caz, nimeni nu o înţelege.