Cu ce rost facem pomenirea sfinţilor? Pentru că ne trebuie cât trăim în viaţa pământească. Ştim că este o Biserică luptătoare sau dreptmăritoare pe pământ şi o Biserică biruitoare în Cer, unde sfinţii, după strămutarea de aici, nu încetează a ne purta de grijă. Avem două motive, să zicem aşa: ei nu sunt pe deplin fericiţi, pentru durerea că ne ştiu pe noi rămaşi în urmă aici, în necazuri; ei se roagă pentru noi ca să ne întoarcem cât mai repede acasă (la „Tatăl nostru, Care este în Ceruri”).
Oare nu ştii, omule, că din prima și până în ultima zi a vieţii tale tu alergi mereu? Că îţi transporţi sufletul spre limanul Împărăţiei lui Dumnezeu, în căruţa trupului tău?
Te-ai gândit cum să-ţi pregăteşti această căruţă? Niciun om chibzuit, sau întreg la minte, nu încarcă lemne, fân sau altceva în carul său până nu-l pregăteşte mai întâi: îl lungeşte, pune lanţuri, prăjină, unge osiile şi apoi încarcă povara pe care doreşte să o transporte.
Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune lumea aceasta, au cea mai mare putere asupra răului. Chip desăvârşit de umilinţă ne-a dat Iisus pe Cruce. El, Fiul şi slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit necredinţei lui Iuda, ci a primit toate vânzările lui. A primit să treacă prin cea din urmă umilire pe pământ, căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa, răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununi de spini, piroanele şi răstignirea pe Cruce, iar peste suflet ‒ hulirea celor fărădelege. Toate acestea însă nu erau crucea cea mai grea.
Lumea e gura satului, gura vicleanului şi, de multe ori, gura celor din casă cu tine. Aceştia sau lumea îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le iei înainte cu un pas şi să te faci mai bun. Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, ci ostaşii lui Hristos. Şi precum le este lupta, aşa şi mântuirea.
Oare de ce învinuieşte Dumnezeu pe oameni de faptul că nu se mai naşte dreptul printre dânşii, şi că ei nu bagă de seamă? Răspunsul e următorul: drepţii sunt uneltele lui Dumnezeu, prin care sfătuieşte neamurile şi, prin rostul lor, face cu putinţă milostivirea Sa peste oameni; pe când dacă nu-i are, oamenii vor da peste urgia dreptăţii Sale după faptele lor. Familia, cu roadele ei împovărate de fărădelegi, Îl aduce pe Dumnezeu la impas; drept aceea oamenii sunt traşi la răspundere şi se află în aceeaşi primejdie ca smochinul fără roadă.
Sfânta Scriptură, prin Apostolul Pavel, împarte oamenii în două cete: în trupeşti şi duhovniceşti.
“Cei ce se ţin de trup poftesc cele trupeşti, iar cei ce se ţin de duh cele duhovniceşti. Ci pofta cărnii este moarte, deoarece este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. De aceea cei ce sunt în carne, nu pot să placă lui Dumnezeu”.
Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi (Matei 28, 10), pândind şi alergând după fiecare om, „până-i va prinde pe toţi cei ce se vor mântui, ca pe Pavel” (Sfântul Maxim Mărturisitorul), şi neavând odihnă până nu-i adună pe toţi Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni, până la sfârşitul lumii.
“Nimic mai greu, nimic mai periculos decât să te lupţi cu îngustimea şi cu formalismul.
Nimic mai primejdios, decât a combate răutatea, care crede că are dreptate, că apără adevărul şi că slujeşte lui Dumnezeu. Aceste forme ale relei-voinţe au înfrânt şi pe Iisus. Deşi Dumnezeu n-a revelat o Scriptură împotriva Sa, formalismul [după aluatul] iudaic a întors-o împotriva lui Dumnezeu. Iată ce poate răutatea; să stea împotriva iubirii de oameni şi de Dumnezeu; împotriva ei, nu poate nimic, nici Iisus.
Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat”, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşti fiu al lui Dumnezeu. Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate întâmpla.
Sfântul Maxim Mărturisitorul numea iubirea de sine “primul pui al diavolului”. Ea e cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte potrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începătura mândriei. Împotriva ei ne-a cerut Mântuitorul să ne hotărâm pentru lepădarea de sine zicând: “Oricine voieşte să vie după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Lepădarea aceasta însă o poate face numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele deşarte şi s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu. Sau, cu alte cuvinte: pe cine l-a ajutat Dumnezeu să iasă din legăturile iubirii de lume, îl ajută să iasă şi din legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine.
Lui Iisus lucrurile, întâmplările, oamenii de tot felul, până şi copiii Îi prilejuiau motive de revelaţie. De la toate lucrurile lumii Iisus ridică oamenii la raţiunile supranaturale ale Providenţei.
Pe copii, de pildă, Iisus i-a găsit modelul sufletului deschis spre Dumnezeu.
Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat”, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşti fiu al lui Dumnezeu. Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate întâmpla.
Omul trece prin moarte ca printr-o poartă: dar dincolo de poartă are întinsă înainte veşnicia, aşteptându-l veşnicia în care a trăit vremelnicia.
Bogăţia l-a făcut pe bogat egoist, materialist, nemilostiv, încolăcit de plăceri; nu s-a dezvoltat sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi.
Mai departe să schimbăm puţin cuvintele. Ştiinţa medicinii, printre multele ei învăţături, o are şi pe aceasta: s-a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă nu se mai drege niciodată; lucrul ei se opreşte fulgerător.
Celula nervoasă o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în multe părţi, cu rost de „telefoane”.
– Cine sunt sfinţii? Sunt oameni ca şi noi, numai că aceştia au pus iubirea de Dumnezeu mai presus decât iubirea de tată, de mamă, de fiu, decât iubirea de pământ, decât iubirea de lumea aceasta. Sfinţii, prin urmare, sunt oameni care au urmat întocmai pe Iisus, iubindu-L pe El mai presus decât acestea din viaţa asta.
Este o corespondenţă între trup şi suflet, între calitatea trupului şi calitatea sufletului; o întrepătrundere ondulatorie. Presupuneţi o noapte cu lună şi un lac liniştit, în care cineva aruncă două pietre în puncte diferite; se văd valurile apei, întretăindu-se în cercuri şi, pe ele, mişcându-se, petece de lună. Cam aşa ceva ar fi atingerea sufletului cu undele trupului, deşi sufletul e de altă natură, nu mai puţin deosebită de trup decât oglindirea de lună pe vălurelele apei. Şi totuşi se răsfrâng întreolaltă.
Cine vrea sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi sã-mi urmeze Mie. (Luca 9, 23)
Lepãdarea de lume are douã trepte. Întâi ne lepãdãm de lumea din afarã şi de tot ce ne-ar putea ţine legaţi de ea. În al doilea rând ne lepãdãm şi de toate asemãnãrile noastre lãuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, nãravurile şi toate slãbiciunile noastre personale.
Dacã am rãmâne în lume ne-am face una cu lumea.