Cea de a doua parte, „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, solicită o explicaţie ceva mai largă. Întreaga propoziţie se sprijină pe un singur verb, a da. Cuvântul original însă nu înseamnă, simplu, a da cuiva ceva sau pe cineva (de voie sau de nevoie), ci mai degrabă a oferi sau a arunca ceva sau pe cineva în braţele cuiva. În unele medii religioase de la noi este folosit verbul „a preda” sau „a se preda” lui Hristos, ceea ce nu mi se pare foarte potrivit.

Continuare …

Pentru Preasfinţitul nostru (Episcopul, Arhiepiscopul, Mitropolitul sau Patriarhul), pentru cinstita preoţime şi cea întru, Hristos diaconime şi pentru tot clerul şi poporul…
E firesc să ne rugam pentru cei ce slujesc în cele trei trepte harice rânduite de sfinții apostoli: episcopi (FA 20, 28;1), (1Tim 4, 14), (Tit 1, 5), preoți (FA 14, 23), (1 Ptr 5, 1) şi diaconi (FA 6, 6), ca şi pentru cei din treptele inferioare, ipodiaconi şi citeți (sau cântăreți). Toţi, laolaltă, alcătuiesc clerul.

Continuare …

După Binecuvântarea de deschidere, care cuprinde în sine rugăciunea de laudă, urmează Ectenia mare. Ectenia este un cuvânt grecesc care, în limbajul liturgic, înseamnă rugăciune stăruitoare. Se numeşte astfel fiindcă este alcătuiră dintr-o suita de rugăciuni felurite, acestea fiind, totodată, de cerere şi de mărturisire.
Preotul (îşi încheie cererea): Domnului să ne rugăm.
Poporul (răspunde): Doamne, miluieşte.

Continuare …

Dacă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra omului, fie de-a dreptul, fie prin mijlocitori, e lesne de înţeles, nu puţini sunt cei care nu pricep cum poate omul să-şi binecuvinteze Creatorul. Eu însumi am primit întrebări sau nedumeriri de acest fel.
Cei mai mulţi argumentează prin episodul din Cartea Facerii în care se istoriseşte că Avraam (el, patriarhul), întorcându-se victorios din luptă, a primit binecuvântarea enigmaticului Melchisedec, rege al Salemului şi preot al Dumnezeului-Celui-Preaînalt, şi, în semn de supunere, i-a dat acestuia zeciuială din prada de război (Fc 14,17-20).

Continuare …

Pentru o cât mai clară tâlcuire, vom urmări împreuna, pas cu pas, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cea mai cunoscută de către toţi credincioşii, ea fiind oficiată în imensa majoritate a zilelor unui an. În acelaşi scop, cu excepţiile de rigoare, voi prezenta Liturghia slujită doar de Preot şi de popor, fără arhiereu, diacon sau sobor.
Totul începe printr’o binecuvântare solemnă, pe care preotul, în faţa sfântului prestol (sfintei mese), o rosteşte cu voce înaltă, în timp ce ridică Sfânta Evanghelie şi face cu ea semnul crucii deasupra antimisului:

Continuare …

În primele veacuri creştine, candidaţii la primirea în Biserică (primire care se făcea prin Botez) erau mai întâi instruiţi în învăţătura elementară a Evangheliei. Învăţătorii lor – de obicei preoţi sau episcopi – se numeau, cateheţi”, iar învăţăceii erau cunoscuţi sub numele de, catehumeni”. Până la primirea Botezului, ei făceau parte din categoria celor, chemaţi”, adică poftiţi şi aşteptaţi să facă parte din Trupul mistic al lui Hristos, să devină creştini, în timp ce creştinii deja botezaţi erau numiţi „credincioşi” – iar uneori chiar, sfinţi”.

Continuare …

Aţi urmărit, desigur, cum preotul istoriseşte simbolic, treaptă cu treaptă, ceea ce este esenţial în istoria mântuirii noastre: patimile și moartea Domnului ca jertfă de Sine, aşa cum au fost prefigurate de profetul Isaia şi consemnate de Evanghelistul Ioan, singurul dintre apostoli care a fost martor ocular al înfricoşătoarelor evenimente.
Aici mă opresc puţin asupra potirului, amintindu-vă epilogul morţii lui Iisus. Fiind vineri seara şi, deci, începutul zilei obligatorii de odihnă a iudeilor, aceştia i-au cerut lui Pilat să grăbească moartea osândiţilor prin a le zdrobi fluierele picioarelor, ceea ce s’a şi făcut asupra celor doi tâlhari. Ajungând la Iisus, ostaşii au constatat că El murise, dar iudeii, ca să fie siguri că nu e vorba de o moarte aparenţă şi, deci, urmată de o pretinsă înviere, au cerut proba sângelui. Desigur, încă de pe atunci se ştia că odată cu moartea începe procesul de separare a serului de plasma sangvină. Aşa se face ca din coasta lui Iisus, împunsă cu suliţa, cele două componente au ţâşnit ca sânge şi apa.

Continuare …

Mi-am propus să vă tâlcuiesc Sfânta Liturghie în plinătatea ei, atât în ceea ce vedeţi şi auziţi, cât şi în ceea ce nu vedeţi şi nu auziţi. Când v’am înfăţişat locaşul în care ne aflam şi ne închinăm, am omis intenţionat să vă prezint un spaţiu pe care nu-l vedeţi niciodată. În peretele de miazănoapte al absidei altarului se afla o firidă, adică o încăpere mică, în care nu încape decât un singur om stând în picioare, cu o măsuţă adăpostită într-o boltă şi cu o lumină de ceară aprinsă la intrare. Se numeşte proscomídiar şi în ea se săvârşeşte Proscomidia.

Continuare …

De la bun început vreau să vă atrag atenţia că structura literară a Liturghiei este aceea a unei piese de teatru. Toată slujba este un dialog între doi parteneri: preotul, pe de o parte, şi credincioşii mireni, pe de alta, cu precizarea că ei, împreuna, alcătuiesc un singur tot.

Continuare …

Pentru ca să aveţi o înţelegere cât mai limpede a ceea ce vreau să vă spun în continuare, e bine să vă amintesc că atât în viaţa socială a oamenilor, cât şi în cea religioasă, sunt folosite semne și simboluri.
Semnul este o convenţie prin care ceva se deosebeşte de altceva. Acel ceva poate fi o fiinţă, un obiect sau o împrejurare. Portul unei persoane este semnul că ea este din Maramureş, din Banat sau din Dobrogea, din Scoţia sau din Tirol. Uniforma unui militar este semnul că el aparţine unei anumite arme: infanterie, aviaţie, marină, sau că el face parte din armata unei anumite ţări (ceea ce e foarte important pe câmpul de luptă).

Continuare …

Liturghia este un cuvânt grecesc care înseamnă serviciu public sau, altfel spus, slujbă obştească. E bine să vă amintesc că rugăciunea, potrivit împrejurării în care se face, este de două feluri: individuală (sau particulară) şi publică (sau obşteasca). Mântuitorul Hristos le-a practicat şi recomandat pe amândouă; şi, chiar dacă uneori a pus un accent deosebit pe cea particulară, a făcut-o spre a critica obiceiul fariseilor care, în făţărnicia lor, îşi făceau rugăciunile în văzul tuturor, de ochii lumii, prin pieţe publice şi locuri aglomerate, spre a-şi ascunde vidul lăuntric, adică faptul că acasă nu se rugau deloc.

Continuare …

Îl avem în faţă pe Arghezi. Arghezi a fost un mare revoltat, dar nu înseamnă că a fost mai puţin poet religios. Înainte de a-l consacra pe Voiculescu, Şerban Cioculescu mi-a spus, odată, într-o convorbire, că, totuşi, Arghezi rămâne cel mai mare poet religios al nostru. Nu pentru faptul că ar fi trăit religia, în sensul în care vă vorbesc eu, ci pentru că renunţase chiar şi la rugăciunea formală, renunţase la ritualuri şi scrie undeva: „Rugăciunea mea e gândul”. Aşa se definea el, dar trebuie să vă spun că gândul, totuşi, nu este rugăciune.

Continuare …

În repetate rânduri, ne spun Sfinții Evangheliști, Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebi, adică în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage. Toate acestea pentru a intra într-o comuniune foarte apropiată cu Părintele Său ceresc.

Continuare …

Există o confuzie care se face deseori între stăpân şi slujbaş, intre proprietar şi beneficiar. Aici a fost marea greşeală pe care o făceau fariseii din vremea Mântuitorului Hristos. Ei aveau conştiinţa că sunt stăpânii poporului, că sunt slujitorii direcţi ai lui Dumnezeu, dar că, de fapt, ei hotărăsc ce să facă, nu Dumnezeu, cu alte cuvinte, o substituire a slugii faţă stăpân. Şi greşeala aceasta ne aparţine şi nouă, pentru că deseori uităm că suntem slujbaşi şi credem că suntem stăpâni.

Continuare …