Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniștiti chiar și împrejurul lumii – precum cureaua mașinii împrejurul roții nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor liniște. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc.
După 11 ani de nevoinţă şi de jertfire pentru aproapele la Coliba „Cinstitei Cruci”, în anul 1979 Cuviosul Paisie s-a hotărât să se mute, dintr-un motiv duhovnicesc, la o altă chilie.
La 27 februarie, ziua în care i s-a arătat Sfânta Eufimia, la îndemnul bătrânului Ioachim, a aflat Coliba Panaguda, care până atunci fusese casa în care stătea cel responsabil cu vița de vie a Sfintei Mănăstiri Kutlumuş. Aceasta a considerat-o ca pe o binecuvântare a Sfintei Eufimia şi, plin de recunoştinţă, i-a mulţumit pentru purtarea ei de grijă. Părinţii mănăstirii au primit cererea Cuviosului cu multă bucurie.
– Gheronda, puteţi să ne cântaţi cântărea de la laudă pe care aţi scris-o pentru Prea Sfânta Născătoare?
– Hai să o cântăm împreună.
„Ai aflat mult Har înaintea lui Dumnezeu, Maică a Stăpânului, Ceea ce eşti plină de Har, aşa cum Gavriil a strigat, Împărăteasa a Îngerilor, apără pe robii tăi”.
Să-ţi spun acum şi o cântare dogmatică: Maica Domnului era Fiică şi Maică, Roabă şi Împărăteasă, Împărăteasă a întregii lumi.
Părinte, unii mireni ce trăiesc duhovnicește se îngreuiază seara, când se întorc obosiți de la lucru, să mai facă Pavecernița – și se mâhnesc…
– Când se întorc seara târziu de la munca și sunt obosiți, niciodată să nu se silească pe ei înșiși cu neliniște, ci totdeauna să își spună cu mărime de suflet: ,,Dacă nu poți citi toată Pavecerniţa, citește o jumătate, sau o treime din ea“, și să încerce altădată să nu se mai obosească atât de mult în timpul zilei. Să se nevoiască, pe cât pot, cu mărime de suflet și să se încredințeze lui Dumnezeu în toate – și Dumnezeu va lucra. Mintea să se afle întotdeauna lângă Dumnezeu.
Cât poate, omul să se lupte să vieţuiască în aşa fel încât să se înrudească cu Dumnezeu. Întotdeauna să privească, în orice situaţie, cum să facă voia lui Dumnezeu. Când omul face voia lui Dumnezeu, atunci se înrudeşte cu Dumnezeu şi primeşte continuu ajutorul harului dumnezeiesc.
– Adică să mergi cu bine în Rai.
– Dar oare nu se poate înţelege: “Să mergi în Raiul cel bun”?
– Ai auzit tu vreodată vorbindu-se de raiul cel rău? Oricum, pentru a merge cineva în Raiul cel dulce, trebuie să mănânce aici multe amărăciuni, ca să primească în mână paşaportul încercărilor. Dacă ai şti ce se întâmplă la spitale! Ce drame! Ce durere are lumea! Câte mame, sărmanele, nu fac operaţii, se gândesc la copilaşii lor şi sunt cuprinse de nelinişte pentru întreaga lor familie! Câţi familişti nu au cancer, fac radioterapie şi se chinuiesc! Să nu poată lucra şi să aibă de plătit chirie şi o mulţime de alte datorii!
“La Katunakia Stareţul a avut şi experienţe dumnezeieşti: „Într-o noapte, povestea el, în vreme ce rosteam Rugăciunea, am simţit înlăuntrul meu o mare bucurie. Am continuat să rostesc Rugăciunea şi deodată chilia mea s-a umplut de lumină. Era albă, cu o mică nuanţă spre albastru. Inima mea bătea dulce. M-am rugat până când a răsărit soarele. Acea lumină care a rămas în chilia mea până dimineaţa era foarte puternică, mai puternică chiar şi decât lumina soarelui.
1. Fericiţi sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.
2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască ascunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.
3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe nebunii pentru Hristos, păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.
Starețul Paisie, după numele său de mirean Arsenie Eznepidis, s-a născut în Farasa Capadociei – Asia Mică, la 25 iulie 1924, de ziua adormirii Sfintei și Dreptei Ana, din părinți evlavioși. Tatăl său se numea Prodromos și era conducătorul locuitorilor Farasei. Pe mama sa o chema Evloghia (mai târziu, în Konița, o strigau Evlampia)
“În armată, la Transmisiuni, aveam reţea de urmărire şi tablou de recunoaştere. Urmăream şi înţelegeam care post este străin şi care era al nostru, pentru că uneori intrau în reţea şi posturi străine. Tot aşa şi omul trebuie să-şi urmărească gândurile şi acţiunile sale, ca să vadă dacă sunt de acord cu poruncile Evangheliei, să-şi surprindă greşelile şi să se nevoiască să le îndrepte. Pentru că dacă lasă o greşeală aşa, ca să treacă neobservată, sau atunci când îi semnalează cineva despre vreo neputinţă pe care o are şi nu stă să se gândească la ea, nu poate spori duhovniceşte.
– Părinte, ce loc are logica în viaţa duhovnicească?
– Care logică? Cea lumească? Această logică nu are niciun loc în viaţa duhovnicească. Intră prin fereastră îngerii, sfinţii, îi vezi, vorbeşti cu ei, pleacă… Dacă încerci să le explici pe acestea cu logica, nu reuşeşti nimic. În epoca noastră în care s-au înmulţit cunoştinţele, încrederea numai în raţiune a zguduit, din nefericire, credinţa din temelii şi a umplut sufletele de semne de întrebare şi de îndoieli. De aceea suntem lipsiţi de minuni, pentru că minunea se trăieşte şi nu se explică prin logică.
– Gheronda, adesea mă cuprinde o nemulţumire.
– Ce nemulţumire ai?
– Iată, spun: „De ce nu mi-au apreciat osteneala şi s-au purtat aşa cu mine?”.
– Când cineva face ceva cu smerenie şi cu dragoste şi nu i se apreciază acest lucru, se poate să fie cuprins de o nemulţumire.
– Părinte, uneori ispitele vin una după alta şi nu le mai pot răbda.
– Vrei să-ţi dau o soluţie ca să le eviţi? O vei primi?
– Da.
– Singura soluţie ca să eviţi ispitele este să… te lupţi cu diavolul!… De ce râzi? Nu-ţi place această soluţie? Ascultă. Cu cât se nevoieşte cineva, cu atât va avea mai multe ispite şi greutăţi. Şi cu cât va încerca să evite ispita, cu atât mai mult diavolul îi va sta împotrivă. Dar prin ispite – dacă le punem în valoare în chip corect – ni se dă ocazia ca viaţa noastră, care uneori este antievanghelica, să devină evanghelică.
– Părinte, de ce nu vă faceţi preot?
– Scopul este să ne mântuim. Preoţia nu este un mijloc de a se mântui omul.
– Nu v-au propus niciodată să vă faceţi preot?
– De multe ori m-au silit. Când eram în obşte, mă sileau să iau preoţia şi Schima mare. Scopul este ca să devenim călugări pe dinlăuntru. Pe mine aceasta mă interesa; nu mă preocupă nimic altceva.
Lumea a devenit ca o casă de nebuni. Copiii cei mici adorm la miezul nopţii, deşi ar trebui să adoarmă odată cu apusul soarelui. Sunt închişi în blocuri, în betoane şi intră în programul celor mari. Ce să facă copiii, ce să facă şi părinţii? Vin copiii şi-mi spun: “Nu ne înţeleg părinţii”. Vin şi părinţii şi îmi spun: “Copiii noştri nu ne înţeleg”. S-a creat o prăpastie între părinţi şi copii. Ca să se şteargă trebuie ca părinţii să se coboare în starea copiilor, iar copiii să treacă în cea a părinţilor. Şi dacă acum copiii nu-i chinuiesc pe părinţii lor, nici copiii lor, mai târziu, nu-i vor chinui pe ei.
“– Părinte, când mă mânii mă fac că torentul; nu mă pot abţine.
– De ce să nu te poţi abţine?
– Pentru că îmi cred gândului meu.
Cuviosul Paisie (†1994), în cartea sa «Părinți aghioriți», vorbește despre multe chipuri de isihaști aghioriți, precum Părintele Tihon (†1968), care avea drept «lucru manual» metaniile și rugăciunea minții, drept pentru care s-a învrednicit să fie împreună-locuitor cu sfinții, aducând cântare de laudă neîntreruptă lui Dumnezeu, Gheronda Evloghie (†1948), ucenicul lui Hatzighiórghi, care ținea cu sfințenie rânduiala aspră a postului și a rugăciunii neîntrerupte, drept pentru care a fost greu încercat de atacurile demonilor, Gheronda Kosmás de la mănăstirea Pantokrátor (†1970)