Oamenii, cel puţin, să se ducă la un duhovnic ca să se spovedească, să fie îndepărtată înrâurirea demonică şi să poată gândi întrucâtva. Acum nu pot nici măcar gândi din pricina înrâuririi demonice. Metania, spovedania îi taie diavolului drepturile.
Dacă cerem ceva de la Dumnezeu fără să jertfim şi noi ceva, rugăciunea nu ne este ascultată. Dacă stau şi spun: „Dumnezeul meu, Te rog, fă-l bine pe cutare bolnav”, fără să fac vreo jertfă, este ca şi cum aş spune nişte cuvinte frumoase. Numai atunci când Hristos va vedea dragostea mea, jertfa mea, îmi va împlini cererea, desigur dacă ea este spre folosul duhovnicesc al aceluia. De aceea atunci când oamenii vă cer să vă rugaţi pentru un oarecare bolnav, să le spuneţi să se roage şi ei sau, cel puţin, să se nevoiască să-şi taie cusururile lor.
Adesea ne aflăm în faţa unei lupte duhovniceşti. Care este problema? De ce suntem întotdeauna nemulţumiţi şi anxioşi? De ce ni se pare că Dumnezeu e atât de departe de noi cu toate că depunem toate eforturile pentru a-L cunoaşte şi pentru a fi alături de El?
Părintele Paisie Aghioritul ne dă câteva sfaturi pentru a înţelege mai bine această problemă comună multora dintre noi.
Bine este nouă că îngăduie Dumnezeu să fim încercaţi, pentru că altfel am fi avut patimi ascunse şi pretenţii nesăbuite în Ziua Judecăţii. Căci dacă le-ar trece cu vederea pe acestea şi ne-ar lua în Rai aşa cum suntem, am crea şi acolo probleme. De aceea îngăduie aici ispitele, ca să ne cureţe de praf, să se purifice sufletul nostru cu întristările şi plânsetele şi astfel să fim nevoiţi să scăpăm la Dumnezeu şi să ne aflăm mântuirea.
Dumnezeu a dat primilor zidiţi, lui Adam şi Evei, marea binecuvântare de a deveni împreună-creatori cu El. În continuare părinţii, bunicii, etc. sunt şi ei împreună-creatori cu Dumnezeu, pentru că dăruiesc trupul.
Dumnezeu, într-un anumit fel, este obligat să se intereseze de copii. Atunci când copilul se botează, Dumnezeu îi pune la dispoziţie un înger pentru a-l apăra.
– Gheronda, Sfântul Isaac Sirul spune: „Inima milostivă este o inimă care arde pentru întreaga zidire…”.
– Da, aşa este: „o inimă care arde” şi pentru animale, chiar şi pentru demoni. Omul duhovnicesc îşi dăruieşte dragostea mai întâi lui Dumnezeu, apoi oamenilor, iar preaplinul dragostei lui îl dăruieşte animalelor şi întregii zidiri. Această dragoste dumnezeiască le înştiinţează şi pe animale, care îl simt pe omul care le iubeşte şi suferă pentru ele.
“Atunci când cerem pocăinţă de la Dumnezeu pentru lume, să ne punem şi pe noi înşine printre aceia care au greşit şi să nu spunem: “Ajută lumea care este păcătoasă“. Cei trei tineri s-au născut în robie şi cu toate acestea n-au spus: “Cu ce suntem noi vinovaţi?”, ci au spus: “Pe dreptate suferim, trebuia şi mai multe să suferim“. Vorbeau ca şi cum ar fi fost şi ei printre cei ce au călcat poruncile lui Dumnezeu mai înainte de robia babilonică, ca şi cum ar fi fost şi ei părtaşi la păcat, în timp ce erau nevinovaţi, căci încă nu se născuseră.
Să comparăm încercarea noastră cu una mai mare a altuia
Medicamentul cel mai bun pentru fiecare încercare a noastră este încercarea mai mare a semenilor noştri, pe care este de ajuns să o comparăm cu a noastră pentru a ne putea da seama de marea diferenţă dintre ele şi de marea dragoste pe care ne-a arătat-o Dumnezeu, Care ne-a îngăduit o încercare mai mică. Atunci îi vom mulţumi, ne va durea pentru cel ce suferă mai mult şi ne vom ruga din toată inima ca să-l ajute Dumnezeu. Mi-au tăiat, de pildă, un picior? să spun “Slavă Ţie, Dumnezeule, că am cel puţin un picior.
– Părinte, este corect să spună cineva despre cel ce l-a nedreptăţit: „Dumnezeu să-i răsplătească”?
– Cel ce spune aşa este batjocorit de cel viclean şi nu înţelege că în felul acesta se blesteamă într-un mod politicos. Sunt unii care spun că simt sensibili şi au dragoste şi fineţe duhovnicească şi pot suporta nedreptăţile ce li se fac de către oameni, dar spun: „Dumnezeu să le răsplătească!”. În viaţa aceasta toţi oamenii dăm examene pentru ca în cealaltă viaţă, cea veşnică, să ne învrednicim de Rai.
Cel care are multă credinţă şi evlavie adevărată se hrăneşte din ceva înalt, duhovnicesc, care nu se poate descrie. Există însă unii care au o evlavie seacă, exterioară. Unii ca aceştia spun sec: „Acum, deoarece am intrat în biserică, trebuie să stau cu atenţie, nu trebuie să mă mişc, trebuie să-mi plec capul, astfel trebuie să-mi fac cruce!” Unii se poate să se clatine în privinţa credinţei şi totuşi stau în picioare pe toată durata privegherii.
Dacă cineva osândeşte pe un altul pentru o greşeală pe care o face şi nu îşi dă seama de căderea sa, ca să se pocăiască, de obicei cade în aceeaşi greşeală, ca să-şi înţeleagă greşeala. Adică Dumnezeu, din dragoste, îngăduie ca el să ajungă în starea celui pe care l-a osândit. Dacă spui, de pildă, că cineva este avar şi nu-ţi dai seama că ai osândit, Dumnezeu îşi retrage Harul Său şi îngăduie să cazi şi tu în avariţie; şi atunci te pui şi tu pe adunat. Până îţi vei da seama de căderea ta şi vei cere iertare de la Dumnezeu, vor acţiona legile duhovniceşti.
Dumnezeul meu, să nu-i părăsești pe robii tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toți lângă Tine. Pomenește, Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer. Pomenește, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli ușoare sau grave. Pomenește, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmități trupești. Pomenește, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmități sufletești. Pomenește, Doamne, pe conducătorii țărilor și ajută-i să conducă creștinește. Pomenește, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme. Pomenește, Doamne, pe familiile care au probleme și pe cei divorțați. Pomenește, Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toți cei îndurerați și nedreptățiți în această viață, pe văduvi și pe văduve. Pomenește, Doamne, pe toți cei întemnițați, pe anarhiști, pe narcomani, pe ucigași, pe făcătorii de rele, pe hoți, luminează-i și ajută-i să se îndrepteze. Pomenește, Doamne, pe toți cei înstrăinați.
– Depinde de locul în care trăieşte. Pentru ca omul să se poarte cu simplitate, trebuie să găsească un mediu potrivit. În lume, mai ales în cea de astăzi, trebuie să fii atent cum te porţi. Însă într-o mănăstire sau într-o familie nu ai justificare să nu te porţi cu simplitate. Este foarte obositor atunci când nu există simplitate şi încredere! În acest caz, ca să-i spui o vorbă celuilalt, ai nevoie de prolog, de epilog, de explicaţii… În felul acesta viaţa devine o corvoadă, o adevărată mucenicie.
Omul simplu este fără răutate şi fără viclenie. El transformă în bine şi răul şi urâtul. Are întotdeauna gânduri bune pentru ceilalţi. Nu este prost, dar consideră că aşa cum gândeşte el, tot astfel gândesc şi ceilalţi.
– Gheronda, daţi-ne un exemplu!
Fiecare trebuie să-şi sfinţească prin rugăciune şi trăirea sa atât munca pe care o face, cât şi pe el însuşi. Iar de este patron şi are răspundere, să-i ajute duhovniceşte şi pe muncitorii lui. Şi dacă mai are şi o stare lăuntrică bună, îşi sfinţeşte şi munca sa. De pildă, atunci când nişte tineri merg la un meşter ca să înveţe meşteşugul aceluia, în paralel cu cele pe care îi învaţă trebuie ajutaţi să trăiască şi duhovniceşte. Iar aceasta îl va folosi atât pe el însuşi, cât şi pe cei ce lucrează la el şi chiar pe clienţii lui, pentru că Dumnezeu îi va binecuvânta munca sa.
Oamenii îndepărtaţi de Dumnezeu sunt mereu nemângâiaţi şi de două ori chinuiţi. Cel ce nu crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, pe lângă faptul că rămâne nemângâiat, îşi osândeşte şi sufletul său veşnic.
De la stăpânul la care lucrezi, de la acela vei lua şi plată. Dacă lucrezi la stăpânul cel negru, îţi face viaţa neagră încă de aici. Dacă lucrezi pentru păcat, vei fi plătit de diavolul. Dacă lucrezi pentru virtute, vei fi plătit de Hristos.
Împlinind dorinţele lumeşti ale inimii, nu vine bucuria duhovnicească, ci stresul. Bucuria lumească aduce stresul şi la oamenii duhovniceşti. Bucuria lumească nu este permanentă, nu este bucurie adevărată, ci este o bucurie temporară, a acelei clipe. Iar aceasta este o bucurie materială, nu este duhovnicească.