Oamenii îndepărtaţi de Dumnezeu sunt mereu nemângâiaţi şi de două ori chinuiţi. Cel ce nu crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, pe lângă faptul că rămâne nemângâiat, îşi osândeşte şi sufletul său veşnic.
De la stăpânul la care lucrezi, de la acela vei lua şi plată. Dacă lucrezi la stăpânul cel negru, îţi face viaţa neagră încă de aici. Dacă lucrezi pentru păcat, vei fi plătit de diavolul. Dacă lucrezi pentru virtute, vei fi plătit de Hristos.
Împlinind dorinţele lumeşti ale inimii, nu vine bucuria duhovnicească, ci stresul. Bucuria lumească aduce stresul şi la oamenii duhovniceşti. Bucuria lumească nu este permanentă, nu este bucurie adevărată, ci este o bucurie temporară, a acelei clipe. Iar aceasta este o bucurie materială, nu este duhovnicească.
Părintele Paisie a trăit sfânta isihie în toată adâncimea sa. Oriunde a vieţuit, în chinovie sau în idioritmie, la Mănăstirea Stomiou din Konitsa, în Muntele Sinai sau în alte părţi din pustia Sfântului Munte, a iubit atmosfera de sfântă isihie, a trăit şi s-a adăpat din duhul ei aducător de mult rod, ce se revarsă în toată viaţa sa, privită în lumina diferitelor ei feţe. Când vorbea şi învăţa, dar şi prin simpla sa prezenţă, transmitea atmosfera pustiei isihaste.
Oare Dumnezeul nostru este Baal? Dumnezeu aude și ajută. Se poate să nu-I simți ajutorul. Dar cauza nu este Dumnezeu, ci tu însuți, ca una care alungi ajutorul Lui cu mândria. Dacă nu ar exista pericolul de a ne-o lua în cap și a ne mândri, e cu neputință ca Dumnezeu să nu ajute. Bunul Dumnezeu vrea să ne izbăvim de patimile noastre, însă nu ne ajută să ne izbăvim dacă avem mândrie sau predispoziție spre mândrie, căci astfel am crede că am reușit fără ajutorul Lui.
În clipele critice este nevoie întotdeauna de prezenţă de spirit şi de vitejie. În timpul ocupaţiei germane (în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, italienii au fost aliaţi cu germanii. În Grecia, ocupaţia germană s-a manifestat mult şi prin prezenţa italienilor), italienii luau 5-6 animale, veneau pe ogorul nostru şi le încărcau cu pepeni. Odată le-am spus: „Pepenii aceştia i-am lăsat pentru sămânţă. Pe ceilalţi luaţi-i!”. Italianul ridică biciul şi-mi spune: „Îl vezi?”
Dumnezeu pe toate le-a rânduit cu înţelepciune. Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. Bărbatului i-a dat bărbăţie, pentru ca să se descurce în situaţiile grele şi pentru că femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat şi femeii aceeaşi bărbăţie, nu s-ar fi putut menţine familia.
Când eram în Epir, se vorbea despre o femeie cum că era înfricoşătoare. Purta o cămaşă albă până jos şi avea întotdeauna un iatagan cu ea. Tâlharii o luau în tovărăşia lor.
Toţi avem patimi moştenite, dar acestea nu ne vatămă. Este ca şi cum omul se naşte, de pildă, cu o aluniţă pe faţă. Aceasta îi pricinuieşte şi frumuseţe; dar dacă cineva o zădărăşte, îi poate pricinui şi cancer. De aceea să nu-l lăsăm pe diavolul să ne zgândărească patimile. Dacă îl vom lăsa să ne scormonească slăbiciunea, ne va pricinui „cancer”.
– Părinte, atunci când cineva trage o concluzie greşită despre o acţiune a mea, trebuie să explic cum am acţionat?
– Dacă ai putere duhovnicească, adică smerenie, să primeşti cum că tu ai greşit şi să nu vorbeşti. Lasă ca să te îndreptăţească Dumnezeu. Dacă nu vorbeşti tu, va vorbi Dumnezeu după aceea. Vezi, Iosif, atunci când fraţii lui l-au vândut, oare a spus:
– Au puţine circumstanţe atenuante. Părinţii care n-au înţeles rostul disciplinei îşi lasă acum copiii lor liberi şi-i fac cu desăvârşire haimanale. Le spui un cuvânt, îţi spun cinci, şi încă cu obrăznicie! Unii ca aceştia pot deveni şi criminali. Astăzi li se dă frâu liber copiilor în toate. Libertate! „Nu vă atingeţi de copii!”. Iar copiii spun: „Unde în altă parte vom găsi un astfel de statut?”. Urmăresc să-i facă anarhişti, să nu-i vrea pe părinţi, să nu vrea dascăli, să nu vrea nimic, să nu asculte de nimeni. Iar aceasta îi ajută în scopul lor. Dacă nu-i vor face anarhişti, cum vor putea copiii să le facă pe toate bucăţi? Şi priveşte, sărmanii sunt aproape demonizaţi.
Părintele Paisie a trăit sfânta isihie în toată adâncimea sa. Oriunde a vieţuit, în chinovie sau în idioritmie, la Mănăstirea Stomiou din Konitsa, în Muntele Sinai sau în alte părţi din pustia Sfântului Munte, a iubit atmosfera de sfântă isihie, a trăit şi s-a adăpat din duhul ei aducător de mult rod, ce se revarsă în toată viaţa sa, privită în lumina diferitelor ei feţe. Când vorbea şi învăţa, dar şi prin simpla sa prezenţă, transmitea atmosfera pustiei isihaste.
Un copil răzvrătit a plecat în Germania. Acolo l-au închis într-un centru de reabilitare, deoarece s-a încurcat cu droguri etc. Nu fusese ajutat de nicăieri. Acolo cineva i-a dat o Evanghelie. A citit-o şi s-a schimbat imediat. „Mă duc în Grecia”, a spus, „acolo este Ortodoxia”. S-a întors în satul său, iar rudele l-au sfătuit să se însoare. S-a însurat, a dobândit şi un copil. Citea Evanghelia, mergea la biserică, respecta zilele sfinte. Ceilalţi care îl vedeau trăind aşa spuneau: „Acesta, de vreme ce citeşte Evanghelia, înseamnă că suferă, a înnebunit!”.
– Nu, cum să fi fost mai bună? Numai că oamenii de atunci aveau simplitate şi gândul cel bun. Astăzi, oamenii toate le văd cu viclenie, pentru că le măsoară pe toate numai cu mintea. Duhul european a făcut un mare rău. El i-a secătuit pe oameni. Astăzi, oamenii ar fi fost într-o stare duhovniceasca foarte bună, fiindcă cei mai mulţi sunt culţi într-o măsură mai mare sau mai mică, şi te-ai fi putut înţelege cu ei.
– Există multe cazuri. Uneori Dumnezeu îngăduie ceva ca să iasă altceva mai bun, iar alteori îngăduie aceasta ca o pedagogie. Unii sunt răsplătiţi, alţii plătesc. Nimic nu este fără rost. Să ştiţi că tot ceea ce îngăduie Dumnezeu, chiar şi oameni să fie ucişi, de pildă, este din iubire de oameni, pentru că Dumnezeu este milostiv. Prorocul Ilie câţi a junghiat? 300 de popi ai lui Baal.
Duhovnicul cel harismatic iubeşte sufletul şi îl doare pentru el, pentru că îi cunoaşte marea lui valoare. Îl ajută în pocăinţă, îl uşurează prin spovedanie, îl eliberează de nelinişte şi îl povăţuieşte către Rai. Duhovnicul se numeşte „părinte”, şi de aceea trebuie să se străduiască să fie un părinte adevărat; să mustre cu dragoste şi afecţiune dumnezeiască. Să se pună în locul fiecăruia dintre cei care se spovedesc şi să trăiască durerea aceluia, astfel încât cel ce se spovedeşte să vadă pe fața duhovnicului zugrăvită propria lui durere. Aceasta este de trebuinţă în mod deosebit în vremea noastră, când oamenii au nevoie de puţină apă rece, iar nu de oţet tare. Cei mai mulţi, deoarece primesc înrâuriri diavoleşti, cu greu primesc un sfat duhovnicesc sau o observaţie. De aceea şi certarea trebuie să se facă cu dragoste, iar arătarea greşelii în chip discret, zâmbind sau printr-o glumă.
Dumnezeu, ca un Părinte bun, prin încercările pe care le îngăduie, îşi educă copiii Săi din dragoste, din bunătatea Sa dumnezeiască, iar nu din răutate sau din dreptate lumească, juridică, pentru că vrea ca aceia să se întoarcă la El.
Mulţi Sfinţi Mucenici, atunci când nu ştiau dogma, spuneau: „Cred ceea ce au hotărât Sfinţii Părinţi”. Dacă cineva spunea aceasta, mărturisea! Adică nu ştia să aducă dovezi prigonitorilor pentru credinţa lor şi să-i convingă, ci avea încredere în Sfinţii Părinţi. Se gândea: „Cum să nu am încredere în Sfinţii Părinţi? Aceştia au avut şi mai multă experienţă, căci erau virtuoşi şi sfinţi. Cum să primesc eu o neghiobie? Cum să sufăr să hulească cineva pe Sfinţii Părinţi?”. Să avem încredere în tradiţie.
Pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească. Chiar şi pensionarii, care toată ziua stau, nu se duc să se apropie de un copil părăsit, deoarece aceasta cere durere de cap. Mănâncă, îşi beau cafeaua lor, fac o plimbare, se duc la vreun spital care are infirmieri, la ceva organizat, ca să vadă vreun bolnav pentru că aceasta este mai uşor.