Dragostea lăuntrică îl trădează pe cel care o are, deoarece îndulceşte chiar şi pe întreg omul din afară şi îl înfrumuseţează cu harul dumnezeiesc, care nu se poate ascunde, fiindcă iradiază.
Îngerul întotdeauna împarte ca un înger ceea ce are, bucurie şi veselie cerească, în timp ce diavolul care se camuflează în înger împrăştie tulburare (ceea ce are) sau irită puţin inima, ca să înşele sufletul cu plăcerea trupească, ca şi cum aceasta ar fi, chipurile, duhovnicească, dumnezeiască.
Nu este cu putinţă să surprindem într-un mic text harismele teologice care zugrăvesc chipul sfinţit al Părintelui. In genere, aş putea vorbi despre Părintele Paisie ca despre un om îndumnezeit, care s-a îndreptat adică spre îndumnezeirea cea după Har, petrecând în sânul Bisericii într-o viaţă de împărtăşire cu Sfintele Taine ale acesteia şi în nevoinţă.
Îmi voi îndrepta atenţia asupra a trei harisme duhovniceşti, dincolo de harismele fireşti pe care le-a avut, între care isteţimea şi curăţia gândurilor sale.
Când omul nu se roagă, se depărtează de Dumnezeu și devine ca boul: muncește, manâncă și doarme. Și cu cât se depărteaza de Dumnezeu, cu atât mai anevoioase devin lucrurile. I se răcește inima, după care nu se mai poate ruga deloc.
Gândurile rele să plece imediat din mintea noastră pentru că, atunci când rămân pe loc, ne ard, ca şi cum am ţine cărbuni pe mâini.
Smerenia are mare putere și topește pe diavolul. Este cel mai puternic șoc pentru diavol. Acolo unde există smerenie, diavolul nu are loc. Și acolo unde nu există diavol, e firesc să nu existe ispite. Odată un pustnic a silit pe aghiuță să spună: „Sfinte Dumnezeule…”. A spus aghiuță: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”, dar nu spunea „miluiește-ne pe noi”. Spune: „miluiește-ne pe noi”. Nimic. Dacă ar fi spus, ar fi devenit înger. Toate le spune aghiuță, dar pe „miluiește-mă” nu-l spune, pentru că trebuie smerenie. „Miluiește-mă” are smerenie și sufletul ce îl rostește primește mila cea mare a lui Dumnezeu.
Multă demonizare există astăzi în lume. Diavolul seceră, deoarece oamenii contemporani i-au dat multe drepturi şi primesc înfricoşătoare înrâuriri diavoleşti.
– Părinte, simt judecata, logica şi dreptatea lumească pe care le am, ca pe nişte piedici în sporirea duhovnicească.
-Gheronda, mă tem că nu o să mă mântuiesc.
Părinte, când ajută Sfinţii?
– Părinte cum vedeți lucrurile?
Dar să nu creadă cineva că toți cei care merg la mănăstire se și mântuiesc, numai datorită faptului că au devenit monahi. Fiecare om va da socoteală lui Dumnezeu dacă și-a sfințit viața pe care și-a ales-o. Peste tot este trebuință de mărime de suflet.
Gheronda, Sfântul Isaac Sirul, scrie: „Dumnezeu ia în considerare virtutea după discernământul cu care este săvârșită”.
Din focul ispitelor prin care au trecut, sfinţii au dobândit sfinţenie şi experienţă duhovnicească, pe care ne-au lăsat-o nouă, urmaşilor lor, ca să ne apărăm de vicleniile ucigaşului de oameni.
Părinte, atunci când am căzut, este bine să spunem: „Ispititorul m-a îmbrâncit?”
Gheronda, adeseori mirenii întreabă cum să se obişnuiască să se roage.
Omul dacă vrea să nu se chinuiască, trebuie să creadă în acel „Fără Mine nu puteţi face nimic” pe care l-a spus Hristos. Adică să se deznădăjduiască de sine în înţelesul cel bun şi să creadă în puterea lui Dumnezeu. Atunci când cineva se deznădăjduieşte de sine în înţelesul cel bun, atunci Îl află pe Dumnezeu. „Toată nădejdea mea spre Tine o pun”.
Câtă evlavie trebuie să avem faţă de icoane! Un monah a pregătit o icoană a Sfântului Nicolae ca să o dea de binecuvântare cuiva. A învelit-o cu o hârtie curată şi a pus-o în dulap până ce o va da. Dar fără să ia aminte a pus-o invers.