Cuviosul Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiți părinți care au viețuit la Sfântul Munte Athos. A adormit întru Domnul la 12 iulie 1994, fiind îngropat în incinta Mănăstirii „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Suroti, lângă Tesalonic.
Părinte, când cineva are o evlavie deosebită față de un sfânt, ce se întâmplă?
Pentru ca cineva să aibă o evlavie specială față de un sfânt, sfântul trebuie să comunice cu acea persoană într-un fel sau altul. Când o anumită persoană primește ajutor de la un sfânt într-un anumit eveniment din viața sa, ajunge să aibă o dragoste deosebită pentru acesta. Acest eveniment poate fi unul foarte serios sau foarte banal.
Dacă cineva osândeşte pe un altul pentru o greşeală pe care o face şi nu îşi dă seama de căderea sa, ca să se pocăiască, de obicei cade în aceeaşi greşeală, ca să-şi înţeleagă greşeala. Adică Dumnezeu, din dragoste, îngăduie ca el să ajungă în starea celui pe care l-a osândit. Dacă spui, de pildă, că cineva este avar şi nu-ţi dai seama că ai osândit, Dumnezeu îşi retrage Harul Său şi îngăduie să cazi şi tu în avariţie; şi atunci te pui şi tu pe adunat. Până îţi vei da seama de căderea ta şi vei cere iertare de la Dumnezeu, vor acţiona legile duhovniceşti.
“Atunci când cerem pocăinţă de la Dumnezeu pentru lume, să ne punem şi pe noi înşine printre aceia care au greşit şi să nu spunem: “Ajută lumea care este păcătoasă“. Cei trei tineri s-au născut în robie şi cu toate acestea n-au spus: “Cu ce suntem noi vinovaţi?”, ci au spus: “Pe dreptate suferim, trebuia şi mai multe să suferim“. Vorbeau ca şi cum ar fi fost şi ei printre cei ce au călcat poruncile lui Dumnezeu mai înainte de robia babilonică, ca şi cum ar fi fost şi ei părtaşi la păcat, în timp ce erau nevinovaţi, căci încă nu se născuseră.
Omul simplu este fără răutate şi fără viclenie. El transformă în bine şi răul şi urâtul. Are întotdeauna gânduri bune pentru ceilalţi. Nu este prost, dar consideră că aşa cum gândeşte el, tot astfel gândesc şi ceilalţi.
– Gheronda, daţi-ne un exemplu!
– Părinte, spuneţi-ne ceva despre nepăsarea cea bună!
– Nepăsarea cea bună este de trebuinţă unuia foarte sensibil, pe care îl chinuie aghiuţă cu diferite gânduri. În cazul acesta este bine să devină puţin nepăsător, în sensul cel bun, şi să nu cerceteze prea minuţios unele lucruri.
– Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi ?
– Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru Cer, pentru Rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viaţa aceasta nu este pentru ca să petrecem bine.
Părinte, aţi spus că pe cât te depărtezi de mângâierea omenească, pe atât o primeşti pe cea dumnezeiască. De aceea înţelegi mai bine rugăciunea atunci când eşti flămând?
Da, pentru că un flămând înţelege pe cel flămând. Unul sătul nu-l înţelege. Am auzit că undeva se aruncă mâncarea, iar puţin mai departe nişte refugiaţi ruşi nu au ce mânca.
Astăzi cei mai mulţi vor ca alţii să scoată şarpele din gaură. În regulă, nu-l scot ei, dar cel puţin să spună; „Luaţi aminte! S-ar putea să fie vreun şarpe acolo”, încât celălalt să-şi facă probleme. Dar nici aceasta nu fac. Dacă am fi fost noi în vremea Mucenicilor, cu raţionalismul pe care îl avem, am fi spus: „De Dumnezeu mă lepăd numai la exterior, nu-L lepăd din lăuntrul meu, pentru că în felul acesta îmi vor da cutare funcţie şi voi ajuta şi vreun sărac”.
Voi face rugăciune ca voi, cele trei surori, să nu mai creşteţi, ci să rămâneţi aşa, cu aceste broboade albastre, la aceeaşi înălţime şi la aceeaşi vârstă. Ştiţi cum sunt ajutaţi oamenii fără zgomot atunci când vă văd? Pentru că astăzi în lume nu găsesc uşor o copilă serioasă. Cele mai multe sunt sălbăticite, cu ţigara în mână şi fac nişte grimase…
Gheronda, mi-ați spus că trebuie să-mi încarc bateria cu cele duhovnicești. Cum se face aceasta?
Să cultivi noblețea duhovnicească, mărinimia, ca să fugă cât colo interesul personal. Interesul personal împiedică rugăciunea, pentru că-l desparte pe om de Dumnezeu; creează o izolare. Știi ce înseamnă izolare? Este ca și cum ți-ar spune Dumnezeu: „Nu te înțeleg, copilașul meu!”.
– Părinte, în Vechiul Testament, în Cartea a IV-a a Macabeilor se spune: Gândul evlavios nu este distrugător al patimilor; ci potrivnic. Ce înseamnă aceasta?
– Ia ascultă! Patimile sunt înrădăcinate adânc înlăuntrul nostru, dar gândul evlavios, gândul bun, ne ajută să nu fim robiţi de ele.
Părinte, odată ne-aţi vorbit despre bunica Sfinţiei Voastre…
Bunica mea era foarte vitează. Avea întotdeauna cu ea, pentru siguranţă, un iatagan. Vezi, femeie văduvă cu doi copii, cum s-o scoată la capăt cu turcii? Ani grei!… Toţi se temeau de ea. Era ca un voinic. Odată, un hoţ s-a dus să fure noaptea dintr-o vie ce era aproape de cimitir.
Bărbatul trebuie să se mulţumească cu puţin, cu cele de care este neapărată nevoie, şi să nu se arunce la mult, fiindcă atunci va avea mai multă vreme ca să stea acasă cu nevasta şi copilaşii, să se îndeletnicească cu faptele bune, să se roage şi, îndeobşte, să petreacă în căldura şi confortul familiei, nu să fie tot timpul încordat, încercând să câştige tot mai mult.
Cele mai multe și cele mai mari minuni ale Starețului Paisie Aghioritul au fost învierile duhovnicești. Foarte mulți oameni nepăsători în ce privește viața duhovnicească, atei convinși, oameni fără nici o îngrădire morală, au înviat duhovnicește, au început cu multă râvnă o viață după Dumnezeu, fie în urma unei apariții a Starețului de după moartea acestuia, în somn sau aievea, fie, cel mai adesea, în urma citirii unei cărți de-a Starețului. Unii dintre aceștia au intrat chiar în viața monahală.
Am întâlnit pe cineva care scuipa mereu. „Are diavol”, spuneau oamenii. Iar acela le spunea: „Cei ce au diavol nu fac aşa”. Aşa cum am aflat după aceea, sărmanul acesta nu era vinovat în nimic, ca să se îndrăcească. Crescuse orfan şi de aceea avea o sensibilitate; avea şi gând de-a stânga şi puţină fantezie, lucruri pe care i le cultiva diavolul şi astfel îi aducea gânduri de hulă. Iar când diavolul îi aducea astfel de gânduri, acesta i se împotrivea, se scutura şi scuipa gândurile de hulă.
Gheronda, cum poate cineva să păstreze înlăuntrul său bucuria?
Dacă înfruntă totul duhovniceşte. Atunci bucuria nu i-o pot lua nici bolile şi nici încercările.
Pentru a înfrunta duhovniceşte încercările, oare nu trebuie ca omul să se fi izbit de propriile patimi?