“Să nu cazi cu duhul, suflete, să nu te necăjeşti, să nu rosteşti asupră-ţi judecată fără întoarcere din pricina mulţimii păcatelor, să nu atragi asupra ta focul, să nu grăieşti: „M-a lepădat de la faţa Sa Domnul”.
Ferice de omul care-şi recunoaşte neputinţa. Fiindcă această recunoaştere i se face lui temelie şi rădăcină, şi început a toată bunătatea. Căci de ar cunoaşte cineva cu adevărat şi ar simţi propria lui neputinţă, atunci şi-ar aduce imediat sufletul din lenea care întunecă cunoaşterea, şi ca o comoară ar strânge pentru el paza. Dar nimeni nu-şi poate simţi neputinţa, decât numai atunci când încetează o clipă să fie ispitit prin chinuri, fie trupeşti, fie sufleteşti.
Ferice de omul care-şi recunoaşte neputinţa. Fiindcă această recunoaştere i se face lui temelie şi rădăcină, şi început a toată bunătatea. Căci de ar cunoaşte cineva cu adevărat şi ar simţi propria lui neputinţă, atunci şi-ar aduce imediat sufletul din lenea care întunecă cunoaşterea, şi ca o comoară ar strânge pentru el paza.
Ia aminte la tine, dragul meu, totdeauna, și vezi ce parte au în lucrul tău de fiecare zi necazurile care te întâmpină, locul pustiu în care petreci, agerimea minții tale, împreună cu puterea cunoștinței tale, îndelunga ta liniște cu leacurile cele multe, cu ispitele adică, rânduite ție de adevăratul Doctor, spre tămăduirea omului celui dinlăuntru. Ispitele sunt câteodată de la draci, câteodată de la bolile și durerile cele trupești, câteodată de la spaima din gândurile sufletului, când îți aduce aminte de înspăimântările vremii de apoi, câteodată în altoirea și dobândirea darului fierbințelii și al lacrimilor celor dulci, și al Harului celui duhovnicesc împreună cu altele, ca să nu lungesc vorba.
Fugi de slava deșartă și slăvit vei fi, teme-te de trufie și mărit vei fi. Că nu e dată oamenilor slava deșartă și nici trufia… Dacă de bună voie te-ai lepădat de lucrurile vieții acesteia, nicidecum să nu te cerți cu cineva pentru un lucru de nimic. Dacă ți s-a urât de slava cea deșartă, fugi de acei oameni care o vânează.
Şi cu cât omul se apropie de Dumnezeu prin punerea înainte (rugăciune), cu atât şi Dumnezeu se apropie de om prin Har, şi nu-şi ridică Dumnezeu Harul de la om din pricina smereniei lui mari; căci omul, ca văduva, neîncetat strigă către judecător, să i se facă dreptate, şi izbăvire de pârâşii lui. Iată de ce Dumnezeu Preamilostivul opreşte Harul de la om, ca să-i dea lui pricină, să se apropie omul de Dânsul, şi pentru trebuinţele lui, să rămână omul lângă izvorul folosinţii. Şi dintre cereri, pe unele i le împlineşte Dumnezeu curând, pe acelea, prin care cere lucruri fără de care omul nu se poate mântui; iar pe altele nu i le împlineşte.
’’Fericit bărbatul care rabdă ispita; fiindcă la capătul încercării va primi cununa vieţii, pe care Dumnezeu le-a făgăduit-o celor ce-L iubesc’’(Iacob 1, 12).
Să ne aducem aminte de făcătorii de rele, care se dau pe ei înşişi în mâinile judecătorilor ca să fie pedepsiţi pentru faptele lor. Aceştia, atunci când încep să fie chinuiţi, dacă se smeresc şi îşi mărturisesc fără întârziere nedreptatea lor, sunt pedepsiţi mai puţin şi, suferind acele dureri, se izbăvesc.
„Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită!” (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul) 2, 1).
