Pr. Nicolae Steinhardt

„Acum ştiu, am aflat şi eu…”

Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.
Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său.
Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!

Continuare …

Să fii creștin înseamnă, în istorie, să îți asumi anumite riscuri

Să nu uităm, să nu uităm niciodată că Hristos iubește curajul, că S-a ridicat în picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Ștefan; că ne cere să fim netemători, îndrăzneți, neînfricați și nestăviliți de necazuri, suferințe, ba și de moarte. De nu, va fi vai și amar de noi: vom fi înrobiți și batjocoriți în lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pământ prin lașitatea noastră dată pe față și ne vom pierde și mântuirea, dându-ne nouă înșine cea mai grea și mai jalnică lovitură ce poate fi, osândindu-ne singuri la ocară și obidă în viața aceasta și la osândă în viața de dincolo.

Continuare …

Mila este capacitatea de a iubi pe semenul tău ca pe tine

Mila, mai întâi, nu trebuie confundată cu milostenia, cu pomana (despre care se face vorbire în Fericirea a şaptea, dar acolo prin „cei milostivi” este probabil că nu se înţelege numai cei darnici cu săracii, ci şi cei în stare, ca şi samarineanul cel bun, să resimtă milă faţă de un străin năpăstuit).
Pomana este una din formele pe care le poate lua mila, dar aceasta stă nespus mai sus, cuprinde mai mult în sfera ei şi o ghicim mai învăluită în taine şi mai neprevizibilă în exteriorizările ei decât simpla dărnicie care-i un act de împărţire de bunuri materiale.

Continuare …

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.
(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

Continuare …

✝ Duminica a XVII-a după Rusalii (a Cananeencei)

Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumeră precum urmează:
Prima: neluarea în seamă, ignorarea.
Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt
(Matei 15, 23).
O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ți-se un cuvânt de supărare ori facându-ți-se o dojană?

Continuare …

„Se va lua de la voi” Matei XXI, 33-34

Fariseii, fireşte, au înţeles numaidecât, şi saducheii o dată cu ei, încotro bătea pilda lucrătorilor celor răi. Şi nici că era greu de tălmăcit o parabolă atât de transparentă. De vreme ce acei cărora le fusese încredinţată via (adică le-a fost rezervată revelaţia şi cu strămoşii cărora a fost încheiat legământul) s-au arătat nevrednici de încrederea ce li se dovedise şi de misiunea pe care o primiseră, ce altceva putea să urmeze decât înlocuirea lor cu alţii în stare a da la timpul sorocit roadele cele bune?

Continuare …

Nu ai credinţă, nu ai lumină. Dându-le altora, le vei avea şi tu

Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere, imposibilul: să dăm ce nu avem. Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului:
Să ştiţi, părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine, şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am.

Continuare …

Nu-i nevoie să învăţăm realismul. El stă la baza propovăduirii lui Hristos

Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele de nu şi capriciile luăm însă foarte grăbit şi, împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi.
D
ar ceilalţi? Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute în ceaţă.

Continuare …

Lepădarea de Hristos

Aşa cum îmi e obiceiul şi potrivit firii mele vă voi vorbi şi cum foarte deschis şi pe şleau. Şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât şi textul evanghelic al zilei nu e ticluit din cuvinte amabile, mângâitoare şi sfioase, ci este şi el redactat cu vorbe dure şi foarte pe şleau. Socotesc că e mai bine să citim din nou împreună textul evanghelic aflat, în Evanghelia Sfântului Apostol Matei capitolul 10, versetele 32-33 şi 37-39:

Continuare …

Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul: râvnitor pentru Dumnezeu şi aprig vestitor al lui Hristos

Sfântul Prooroc Ilie – despre care Vechiul Testament ne informează pe larg în capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor şi în capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor şi la care Noul Testament face în repetate rânduri aluzie (de ex.: Mat. 16,14 17, 11-12, Marcu 8, 28; Lc. 4, 25-26; 9, 8 şi 19), atât Ioan Botezătorul cât şi însuşi Hristos fiind luaţi drept reapariţii ale vechiului profet – ni se arată că ‘un om de la munte’ (e din Tesba Galaadului, ţinutul muntos dintre Iordan şi deşertul arab) şi cu înfăţişare de aspru şi straşnic ascet, întocmai ca Sf. Ioan Botezătorul căruia îi este mereu asemuit în Noul Testament.

Continuare …

Falsul idealism şi problema pâinii aproapelui

Pericopa bunului samarinean (Luca 10, 25-37) care este a milei şi grijii de nevoile şi necazurile semenului ne evocă pe acei falşi idealişti neobosiţi în a ne spune: ce vă tot plângeţi şi văicăriţi că nu aveţi destulă pâine şi nu mâncaţi pe săturate? Sunteţi, nu încetează ei a stărui şi dojeni, sunteţi materialişti, robii pântecelui şi prea puţin creştini. Vă tot plângeţi şi tot cârtiţi, dar nu pâinea este esenţialul şi nu ea vă va mântui; oamenii, o ştiţi doar, nu trăiesc numai cu pâine!

Continuare …

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti

Creștinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferință, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura. Ceea ce deloc nu vrea să însemne identificarea creștinismului cu suferința. Prin suferință se poate ajunge la adevăr și lepădare de sine, însă Albert Camus arată că desprinderea de cele lumești inima vrednică o poate afla și prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem înălța până la treptele cele mai de sus ale Scării. Durerea, de fapt, e „fața mai puțin nobilă a strădaniei”. Ținta rămâne fericirea, pe care se cuvine să ne-o însușim, dincolo de nenorociri, necazuri și încercări. Esența învățăturii creștine e această deprindere, această descoperire a fericirii…

Continuare …

✝ Duminica a VII-a după Paşti (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum)

Cum reacţionează fariseii în prezenţa activităţii şi minunilor lui Iisus? Ce explicaţie dau ei numeroaselor şi înfricoşătoarelor Sale minuni:
Una foarte simplă: “cu domnul demonilor, cu Beelzebul” (Contracţie a cuvintelor ebraice baal zâvuv, literal: Domnul (sau împăratul) muştelor, unul din numele date (în batjocură) diavolului de iudei) – “scoate pe demoni“. Se manifestă de pe acum intenţia de a-L compromite pe învăţător cu ajutorul armei subtile a batjocurii, triumful căreia va fi folosirea răstignirii ca mod de răpunere a Celui socotit a fi potrivnicul Legii) (Matei 9, 34: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni“; Matei 12, 24:

Continuare …

Cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută

Nenorocirea este că veacuri de-a rândul ‒ şi acum mai mult decât oricând ‒ până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.
În vreme ce creștinismul e clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă de „aventură și happening” ‒ e cel mai formidabil „happening”!

Continuare …

”Cavalerul” şi smecherul

“- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la dirimanta probă contrară – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său.

Continuare …

Adversarii Domnului au fost învinşi, birocraţia a pierdut partida!

“În vremea aceea Iisus învăţa, într-o zi de sâmbătă, în sinagogă. Şi iată era acolo o femeie care avea, de optsprezece ani, un duh de slăbiciune, şi care era gârbovă de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi şi-a pus mâinile peste dânsa şi îndată s-a îndreptat şi a început să slăvească pe Dumnezeu. Atunci mai marele sinagogii, mâniindu-se, pentru că Iisus o vindecase sâmbăta, a luat cuvântul şi a grăit poporului: şase zile sunt în care trebuie să se lucreze omul; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, şi nu în ziua sâmbetei.

Continuare …

Nicolae Steinhardt: Suflet de rob (sau taina libertăţii)

Comentându-i pe Hegel şi Platon, filosoful englez Karl R. Popper observă că pentru amândoi “oamenii care se supun unei forţe superioare sau nu mor mai degrabă decât să se supună unui bandit înarmat sunt, din fire, robi înnăscuţi care n-au parte decât de ceea ce merită”.
Aserţiunea i se pare lui Popper exagerată şi reacţionară. Să-mi fie îngăduit a crede că nu-i câtuşi de puţin aşa. Oare progresul se confundă cu laşitatea? Sunt războiul defensiv şi legitimă apărare născociri ale minţii retrograde?

Continuare …