Pr. Emilianos Simonopetritul

Praznicul Tăierii Împrejur a lui Iisus si al Sfântului Vasile cel Mare, “arătătorul de cele cerești”.

Se spune că luna ianuarie își trage numele de la zeul Ianus. Oamenii îl iubeau atât de mult pe acest zeu, încât au vrut să-l facă nemuritor și să-i afierosească prima lună din an. I-au făcut și statui, în care îl reprezentau cu două capete: unul de bătrân și altul de tânăr. Cel bătrân binecuvânta anul trecut, iar cel tânăr aducea noul an. Alteori, îl înfățișau ținând o cheie cu care încuia anul care a trecut și deschidea ușa celui nou. Alteori, purta în mâini numărul „trei sute șaizeci și cinci”, scris cu litere grecești, exprimând numărul zilelor anului, ca și cum ar spune că acest zeu stăpânește anii și veacurile, conduce inimile și pașii noștri de-a lungul anilor.
Dar zeul Ianus nu există. Cel care a făcut cerul și pământul și ne-a adus la viață, El ține în mâinile Sale anii și vremile (…). El este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, Care a venit în lume ca să ne dea bucuria Dumnezeirii Lui (…).
Astăzi prăznuim Tăierea împrejur a lui Iisus Hristos. La Vecernie și la Utrenie am cântat un tropar mic, dar foarte frumos: „Făcând pogorământ Mântuitorul…”.

Continuare …

Bucuria, nimicirea întristării

Bucuria este ceva rar, dar asta nu înseamnă că este și ceva mare. Este ceva firesc, așa cum firesc este să văd. Un orb ar putea să-mi spună, măi, măi! tu poți să vezi? Așa și când cineva este bucuros, ceilalți sunt nedumeriți și întreabă: te bucuri? Fiindcă s-au obișnuit cu o stare nenorocită, cu minciunile, cu păcatul, cu infernul conștiinței existenței omenești, tăgăduindu-L pe Dumnezeu zilnic. Prin urmare, bucuria nu este ceva mai nou. Este un element care ajută în viața duhovnicească.

Continuare …

Să-L rugăm pe Dumnezeu să coborâm împreună cu El în adâncurile inimii noastre

Am văzut cum Strămoşii au reuşit să-şi depăşească păcătoşenia şi să ajungă icoane de mare cinste şi inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem şi noi să fim „strămoşi” ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinţi. Istoria ne arată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.
Cu toţii ne-am născut duhovniceşte prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este colimvitra Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru.

Continuare …

Iubitorul de slavă se uită la rezultate, cel smerit la osteneală

Marele Antonie nu a stabilit la întâmplare ordinea canoanelor. Toate au o dezvoltare firească, formează o întreagă clădire. Un înţeles se dezvoltă în următorul. Mai înainte ne-a spus că, dacă nu vrem să ne întoarcem la vechea noastră viaţă, atunci să nu fim lacomi la mâncare. Lucrul acesta are importanţă pentru a trece la canonul de mai sus. Cine începe să-şi piardă legătura cu pocăinţa suferă un dezechilibru: mai întâi se dedă la mâncare, apoi la vorbărie şi, în cele din urmă, la încercarea de a atrage dragostea celorlalţi, de a ajunge centrul atenţiei, de a voi să fie ceva în mediul lui. Dar nimeni nu-l recunoaşte, pentru că fiecare este aplecat spre propriile sale probleme, spre propriile lui griji, spre propria sa viaţă. Şi aşa începe să se îmbolnăvească…!

Continuare …

Fără blândețe nu poate să existe viață duhovnicească

Cunoașterea vicleniei oamenilor, adică a răului, mic sau mare, pe care îl fac alţii, ne schimonosește rațiunea, ne slăbește puterile, pentru că nu mărturisește împreună cu Dumnezeu, sfârşind, în cele din urmă, prin a ne pune neîncetat în fața noastră o ispită.
De aceea, nu trebuie să vrem să aflăm, să cunoaștem ce face celălalt. Dacă vin unii să-mi vorbească despre alţii, le voi închide gura sau mă voi ridica să plec. Iar dacă cineva vine să-mi spună durerea lui, îi voi zice: Nu ai părinte duhovnicesc?

Continuare …

„Nu te măsura pe tine în toate cele pe care le faci” (Avva Isaia)

Nu sta să te judeci pe tine însuţi pentru ceva pe care l-ai făcut – bine, rău, virtute, păcat – sau să-l compari cu ceilalţi. De câte ori nu avem de-a face cu acest lucru! Să uităm cele din urmă şi să nu ne intereseze ce am făcut. Pentru că analizând, descoperim că am făcut ceva important sau ceva rău, ceva mare şi frumos şi mai reuşit decât celălalt sau ceva mai mic. Fie că judecăm lucrul în sine, fie în legătură cu aproapele, vom cădea în una dintre cele două capcane: fie în mândrie, dacă este ceva bun şi mai mare, fie în deznădăjduire, în mizerie, în degenerarea existenţei noastre, dacă nu este bun.

Continuare …

Nu te opri să strigi zi şi noapte către Hristos

Doar atât, copilul meu, – zice Sfântul – cât trăieşti, nu te opri să strigi zi şi noapte către Hristos, chiar şi când rugăciunea ta este de nesuferit, neînţeleasă, împovărătoare, chiar şi când moţăi sau eşti în mocirla păcatului, în înşelare, în răutatea patimilor. Strigă neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, şi atunci Hristos Însuşi, fără ca tu să înţelegi aceasta, va fi cu tine şi va fi întotdeauna sprijinitorul tău.

Continuare …

Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea pentru toate au o legătură direct şi cu canonul nostru personal

Sfântul Antonie cel Mare este realist. Canoanele sale nu sunt o formulă pe care el a găsit-o şi pe care apoi ne-a servit-o şi nouă. Fiecare canon cuprinde ceva unic pentru viaţa monahului, un singur canon dacă este eliminat, se distruge tot întregul. Trebuie, spune el, să ne rugăm neîncetat, dar în acelaşi timp să Îi şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă. Sfântul foloseşte aici coordonarea copulativă, pentru că acestea două, adică rugăciunea neîncetată şi mulţumirea, nu se despart una de alta, ci merg împreună. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru cele plăcute, dar mai cu seamă pentru altceva: în viaţa noastră lucrurile nu merg aşa cum le vrem noi.

Continuare …

Despre preoţie şi relaţia ei cu monahii; valoarea suferinţei; monahul şi dogmele

Se ştie foarte bine că treapta preoţiei a fost întotdeauna cinstită de monahi. Astfel, se poate vedea cum în Sfântul Munte, atât în trecut cât şi astăzi, cel mai bătrân monah se pleacă în faţa unui tânăr cleric fără barbă căruia îi sărută mâna.
Preoţia e într-adevăr foarte scumpă. Nu conştiinţa Părinţilor fost aceea care i-a determinat să le interzică monahilor să devină preoţi. Mai degrabă din motive de precauţiune, pentru edificarea mănăstirii, din motive pastorale am spune noi astăzi.

Continuare …

Sfinții sunt pentru noi puterea noastră

În fiecare zi cerem la biserică mijlocirile sfinților. Aceste mijlociri sunt o întreagă putere, o întreagă lume care izvorăște din sfinți și din energia nezidită a lui Dumnezeu. Dar sfinții nu mijlocesc pur și simplu. Văzându-L pe Hristos, ei Îi cunosc viața. Primind în duh luminarea dumnezeiască, care se va întregi în ziua când ne vom regăsi și noi alături de ei, Hristos devine deja bogăția sfinților și ei ne luminează și pe noi. Ne luminează mintea, ne descoperă. Dacă eu am ceva și tu îmi ceri acel ceva, ți-l voi da. Dacă am două haine, Dumnezeu mă îndatorează să-ți dau una dintre ele.

Continuare …

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

Astăzi îl sărbătorim pe Sfântul Ioan Botezătorul, cel care şi-a plecat mâna peste capul Domnului şi L-a preînchipuit prin viaţa sa. Anul acesta este foarte semnificativă prăznuirea Naşterii Sfântului Ioan, deoarece s-a întâmplat în Duminica Tuturor Sfinţilor, dintre care până atunci făceau parte numai sfinţii Vechiului Legământ, şi pe care acesta i-a unit cu sfinţii din Noul Legământ. Prima sărbătoare care urmează după Naşterea Sfântului Ioan este praznicul Sfinţilor Apostoli, care şi-au întins mrejele şi au umplut Biserica cu popoarele întregii lumi.

Continuare …

Gheronda Emilianos Simonopetritul: Canonul şi rugăciunea, mâncarea și băutura zilnică a omului

Aș vrea să vorbim despre ceva care are legătură cu trezvia și cu bucuria și care se numește canon.
Canonul reprezintă mâncarea și băutura zilnică a omului, iar în limbajul ascetic, el este numit «liturghie» [lucrare]. Atunci când Părinții ascetici vorbesc despre liturghie, nu se referă la Sfânta Liturghie. De aceasta rareori aveau parte. Poate că aveau Sfânta Împărtășanie mai des, însă de Sfânta Liturghie rareori se puteau bucura, mai ales asceții. Părinții nu neglijau niciodată Liturghia zilnică, adică canonul, pentru că canonul reprezintă momentul «luptei» personale cu Dumnezeu; în acel moment Îl poți câștiga pe Dumnezeu sau Îl poți pierde.

Continuare …

Nu există iad mai rău decât să fii o monahie şi să-L vezi pe Hristos ca pe Unul nevăzut şi netrupesc

Ar putea spune cineva că acest Mire al nostru, Mirele monahiei, Mirele sufletului, cu care s-a logodit Biserica, are un singur defect faţă de celălalt pretendent şi mai apoi partener: că este nevăzut şi netrupesc.
Într-adevăr, orice logodnic, cu care se însoţeşte şi pe care îl iubeşte o copilă, e văzut şi e trupesc. Nimeni nu iubeşte un suflet; iubeşte un suflet întrupat. Nimeni nu iubeşte numai prin corespondenţă, dacă de la această corespondenţă pe care o face nu ajunge la caracterul său, la persoana lui, la trupul lui, la sufletul lui, la trăsăturile lui, la moştenirea lui, la toate ale sale.

Continuare …

Ascunderea lui Dumnezeu este cea mai mare expresie a smereniei și a dragostei Lui

Viața de zi cu zi a mănăstirii nu este numai o viață practică sau prozaism și banalitate, ci acestea pot fi ca niște aripi care acoperă o altă realitate, o trăire mai adâncă, pe care o trăiește atât fiecare membru al obștii separat, cât și întreaga obște, ca o singură inimă și un singur suflet. Această trăire este participare „după măsura vârstei”[2], adică a puterii, a cuprinderii, a dispoziției și nevoinței fiecărui membru în experierea Bisericii. Atunci devine evident că în mănăstire trăiește Dumnezeu, nu numai oamenii.

Continuare …