Pr. Dumitru Stăniloae

Despre milostenia din cele furate într-un fel sau altul

Cel milostiv de nu e şi drept, e orb. Prin aceasta înţeleg că el trebuie să dea altuia din cele câştigate prin ostenelile sale şi nu din cele dobândite prin minciună, nedreptate şi meşteşugiri. De voieşti să semeni în cei săraci, seamănă din ale tale; iar de voieşti să semeni din ale altora cunoaşte că ceea ce semeni e mai amar decât neghina.

Continuare …

Duminica a XXV-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv)

Niciodată Bisericile n-au fost preocupate atât de mult de datoria slujirii oamenilor ca în vremea noastră. Profesorul japonez Takenake spunea la Adunarea Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la New Delhi (1961) că creştinismul şi-a redescoperit azi „dimensiunea slujirii“ ca cea mai proprie însuşire a sa, ca „marcă indispensabilă a Bisericii lui Hristos“.
Bisericile au slujit de fapt în toate timpurile oamenilor, unele mai mult, altele mai puţin.

Dar astăzi tema slujirii a devenit tema centrală care frământă conştiinţa Bisericilor.

Continuare …

Cine se obişnuieşte cu amânarea, greu mai scapă de această obişnuință

Cine se obişnuieşte cu amânarea, greu mai scapă de această obişnuință. Cine se opreşte din urcuş a căzut în aceeaşi clipă mai jos de unde este. Nu stă decât cel ce urcă neîncetat. E o idee pe care a dezvoltat-o Sfântul Grigorie de Nisa. Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului. Cel care cedează lenei devine robul ei, îşi slăbeşte libertatea sau stăpânirea sa asupra lui însuşi. Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine. De aceea, în greceşte libertatea se numeşte şi starea de a-ţi fi propriul stăpân.

Continuare …

„Suflete al meu, pentru ce dormi? Trezeşte-te şi strigă: Sfânt este Domnul!”

Inima este sediul şi izvorul tuturor puterilor sufletului. Mintea, care este partea cea mai fină a sufletului, îşi are sediul natural în mijlocul de maximă intimitate al inimii. Inima concentrează în sine totul: puterile sufletului şi puterile trupului. Inima este profunzimea indefinibilă a trupului şi a sufletului: în ea, mintea omului se poate adânci în adâncurile lui Dumnezeu. Omul întreg este legat de Dumnezeu prin minte şi prin inima, aceasta rădăcină a sufletului care îşi are sediul în El. Legătura conştientă cu Dumnezeu nu vine numai prin har.

Continuare …

Recunoaşterea Duhului Sfânt

Problema care se pune este aceea de a-L recunoaşte pe Duhul Sfânt şi de a nu-L confunda cu vreun alt impuls, cu vreo altă inspiraţie venită din lume, sau cu o mişcare de natură doar psihică sau fizică. Duhul Tatălui nu ne poate insufla un gând sau o acţiune care să vină în contra Fiului Său Divin. De aceea insuflarea Duhului lui Dumnezeu este în mod fundamental legată de o rugăciune adresată lui Hristos.
Insuflarea Duhului este foarte precis legată de credinţă.

Continuare …

Întoarce-mă la Tine prin rugăciunea pe care Ţi-o aduc!

Libertate şi păcat
Fecioara Maria este prima fiinţă umană cu adevărat liberă în istoria omenirii. Ea se păzeşte de păcat şi răspunde în mod liber iubirii lui Dumnezeu, cu o iubire neînfrânată. Această libertate îi îngăduie să se umple şi să se bucure de harul Duhului Sfânt. Păcatul este pierderea libertăţii. Este pierderea sensului existenţei: o viaţă în întregime superficială, materială, o viaţă de plăcere, egoistă, marcată de un conflict cu ceilalţi şi uitarea lui Dumnezeu. Ostilitatea faţă de ceilalţi şi iresponsabilitatea vin din faptul că ne-am rupt de sensul suprem care este Dumnezeu.

Continuare …

Spiritualitatea implică experiența curăţirii sufletului de patimi

Spiritualitatea ortodoxă este strâns legată de pocăinţă, pentru că este întemeiată pe experienţa faptului că Dumnezeu mântuieşte şi iartă pentru a-l face pe om viu. Spiritualitatea implică experiența curăţirii sufletului de patimi: această experienţă conduce prin recunoştinţă la starea de iubire a credinciosului faţă de Dumnezeu; că dacă Dumnezeu mă curăţeşte, o face din iubire pentru mine.
Curăţirea este condiţia oricărei spiritualităţi reale, pentru că ea eliberează sufletul de tot ceea ce-l împiedică să se realizeze în Dumnezeu.

Continuare …

Cine are smerenie recunoaşte ce anume este el însuşi în fața atotputerniciei lui Dumnezeu

În mândrie există uitarea lui Dumnezeu şi uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucura în Dumnezeu, se bucura de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă că de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp nemărginirea şi iubirea.
Nu-i place să fie remarcat de ceilalţi, dar are bucuria de a trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii.

Continuare …

Voinţa centrală cea mai uşor de acceptat pentru toţi este voinţa lui Dumnezeu

Adevărata cunoaştere este condiţionată de iubire. Pentru a cunoaşte în iubire trebuie să ajungem la iubire.
Dar nu ajungem la iubire fără asceză, fără o autolimitare legată de recunoaşterea drepturilor celuilalt. Ne putem impune limite nouă înşine din respect pentru ceilalţi şi pentru Dumnezeu. Trebuie să ne deprindem să ne gândim la Dumnezeu; prin aceste limitări ne înfrânam poftele. Atunci când poftele nu pot fi satisfăcute, vine mânia, precum şi o anumită tristeţe, o pierdere a nădejdii, o nerăbdare legată cu mânia.

Continuare …

Cel ce minte se ţine cu sufletul despărţit de cel faţă de care minte

Mincinosul prezintă un chip neadevărat al realităţii, ca să pună pe cineva în situaţia de a nu lucra potrivit cu ea şi deci de a se păgubi. Dar uneori cineva trebuie cruţat de a afla realitatea în toată grozăvia ei, pentru a-l pregăti pe încetul pentru ea.
Mincinosul făţarnic dat pe faţă spune uneori: mi-am prilejuit, prin minciună, pierderea sufletului meu, pentru a scăpa pe alţii. Deci el socoteşte chiar pierderea sufletului său ca o faptă de dreptate. E aici o dublă făţărnicie.

Continuare …

“Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!”

L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu. Apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Şi aici L-am auzit spunându-mi: Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!

Continuare …

Rugăciunea este un factor de însănătoşire şi întărire spirituală

În Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Hristos cu iubirea şi mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastră: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se pare deci că prin aceasta ne interesăm doar de noi înşine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am făcut faţă de fraţii mei, deci mă rog şi pentru relaţii mai bune cu aceştia sau pentru ca ei să nu rămână pe vecie atinşi de nedreptăţile mele faţă de ei. In acest sens, Sfântul Isaac spune:

Continuare …

Când te afli la lărgime să nu te bucuri, iar când te afli în necazuri, să nu te întristezi

Adevărat este cuvântul Domnului, pe care l-a spus, că nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu e cu putinţă să dobândească părtăşia de Dumnezeu (comuniune cu El) împreună cu părtăşia de lume, nici să aibă grija lui Dumnezeu împreună cu grija lumii: Căci când părăsim cele ale lui Dumnezeu pentru slava deşartă, sau de multe ori pentru trebuinţa trupului, mulţi dintre noi se apleacă spre celelalte. Aceştia declară că lucrează pentru împărăţia cerurilor, dar nu-şi aduc aminte de porunca Domnului pe care a spus-o: «De veţi avea toată grija pentru împărăţia cerurilor, nu vă voi lipsi de cele trebuitoare firii celei văzute, ci vă vor veni vouă toate împreună cu celelalte».

Continuare …

Smerenia („Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul de grâu, de vin şi de untdelemn”)

Cine are smerenie recunoaşte ce anume este el însuşi în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu.
În mândrie există uitarea lui Dumnezeu şi uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucură în Dumnezeu, se bucură de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp nemărginirea şi iubirea.
Nu-i place să fie remarcat de ceilalţi, dar are bucuria de a trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii.

Continuare …

Energiile divine („Dumnezeule, curăţă inima mea, ca ochii mei să Te vadă şi urechile mele să Te audă!”)

Teologia spirituală a Părinţilor ortodocşi foloseşte adeseori expresia „energiile divine” sau „energiile necreate” pentru a desemna harul care îşi are izvorul în Dumnezeu, în Tatăl, care îşi are manifestarea în Fiul, Hristos şi care se comunică în Duhul Sfânt. S-a spus astfel că Hristos, pe muntele Taborului, a strălucit de energiile divine. Cu alte cuvinte, lumina care a strălucit în trupul Său nu a fost o lumină măsurabilă numai cu mijloace omeneşti. Nu este o lumină asemenea celei a soarelui sau a electricităţii; este Divinul personal însuşi transparent prin intermediul creatului. Întrebarea care s-a pus este următoarea: dacă această lumină este divină, cum o poate atunci percepe creatura?

Continuare …

Diferenţa dogmatică şi liturgică între Liturghia ortodoxă, catolică, protestantă şi neoprotestantă

Diferenţa între Liturghia ortodoxă şi cea catolică este că în Liturghia ortodoxă Domnul se face prezent cu Trupul şi Sângele Său prin chemarea Sfântului Duh, pe când în cea catolică prin cuvintele: “Luaţi, mâncaţi…, Beţi dintru acesta toţi… “. În liturghia catolică nu se afirmă decât o legătură prin amintire, nu prin Duhul Sfânt, între ceea ce s-a făcut la cina cea de taină şi ceea ce se face acum. Nu se afirmă lucrarea prezentă a Duhului Sfânt. Pe când în Ortodoxie, credinţa în lucrarea prezentă a Duhului Sfânt, care prelungeşte prezenţa şi lucrarea lui Hristos este foarte puternică. Este puternică credinţa în Duhul Sfânt că Persoana distinctă, şi în lucrarea Lui mereu prezentă în orice timp. Se ţine seama de faptul că Hristos şi-a început şi-şi continuă lucrarea în oameni, după înălţare prin Duhul Sfânt. Nu există tendinţa de a confunda pe Duhul Sfânt ca Persoana prin care se prelungesc actele mântuitoare ale lui Hristos cu Hristos însuşi care S-a înălţat de la noi.

Continuare …

Pr. Dumitru Stăniloae: Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui

Înălţarea lui Hristos cu trupul la cer şi şederea Lui de-a dreapta Tatălui înseamnă ridicarea Lui ca om la treapta de supremă eficacitate asupra celor ce cred. În aceasta stă puterea şi slava supremă la care S-a urcat Hristos prin Înălţarea la cer.
Trupul domnesc “, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului “, “mai presus de toată autoritatea şi stăpânirea şi de tot numele şi demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu şi casa lui Dumnezeu asezată pe vârful tuturor munţilor“, sălăşluieşte în acelaşi timp în intimitatea cea mai profundă a celor ce cred şi se face vădit în intimitatea celor ce s-au curăţit de patimi, ca “loc” prin care şi din care izvorăşte toată puterea de sfinţire şi de îndumnezeire a noastră.

Continuare …