Fiecare zi din săptămână îmbracă o semnificaţie cu totul aparte în tradiţia noastră eclesială.

De aceea, de duminică (începutul săptămânii) şi până sâmbătă (ziua a şaptea a săptămânii), fiecare pas pe care îl facem spre mântuire este călăuzit de sfinţi şi soroace binecuvântate, rânduite de Dumnezeu spre folosul îndreptării noastre.


Trebuie reţinut dintru început că ziua liturgică nu începe cu miezul nopţii sau cu dimineaţa, ca în măsurătoarea laică a timpului, ci cu seara. Cu alte cuvinte, ziua liturgică este intervalul de timp dintre două seri consecutive.

De aceea, sărbătoarea, ca şi slujba oricărei zile, începe cu Vecernia din ajunul zilei respective, având ca fundament textul biblic, care zice: „Şi a fost seară  şi a fost dimineaţă, ziua a doua…“ şi aşa mai departe. Trebuie, de asemenea, reţinut că fiecare zi din cursul anului şi deci din cursul săptămânii liturgice este consacrată comemorării unui moment sau eveniment din istoria sfântă a mântuirii noastre, aşa precum ne arată şi calendarul nostru bisericesc, sinaxarul, cărţile de cult etc.

Astfel, duminica, prima zi a săptămânii, este sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului, cel mai mare eveniment din istoria sfântă a mântuirii neamului omenesc.

Ziua Sfinţilor Îngeri

Lunea are şi ea o deosebită semnificaţie. Deşi în accepţia curentă a calendarului civil ea apare ca prima zi a săptămânii, în realitate, liturgic vorbind, ea este a doua. Prima zi, conform referatului biblic, este duminica. Şi cum duminica aminteşte în primul rând de prima zi în care Dumnezeu a început creaţia lumii, a părut firesc ca Sfinţii Părinţi să rânduiască ziua de luni pentru a fi închinată primelor făpturi create de Dumnezeu înaintea lumii văzute, adică Sfinţilor Îngeri, ca mijlocitori între Dumnezeu şi om. De aceea, în slujbele zilelor de luni vom întâlni îndeosebi cântări închinate îngerilor. Nu întâmplător, ziua de luni este consacrată liturgic ca zi de pocăinţă. Acesta este şi motivul pentru care vieţuitorii din mănăstiri şi chiar unii credincioşi mai râvnitori aleg să postească în această zi, alături de zilele de miercuri şi vineri. De multe ori, acest post de luni este o expresie a pocăinţei personale, dar şi o manifestare a evlaviei faţă de îngerul nostru păzitor.

Este de reţinut că Nicolae Steinhardt, când a fost botezat în temniţă şi i s-a spus că i s-a încredinţat şi un înger păzitor odată cu numele, a postit tot restul vieţii în ziua de luni, iar seara, la Acatist, stătea de vorbă cu îngerul său păzitor. El numea lunea ziua lui cerească.

Ziua Sfinţilor Prooroci

Marţea e ziua pomenirii celor mai vechi dintre sfinţii calendarului, adică a Sfinţilor Prooroci în general şi îndeosebi a Sfântului Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre ei, omul de la cumpăna celor două Testamente. Cântările din zilele de marţi îl arată pe Ioan şi pe Prooroci în general, ca mijlocitori între Lege şi Har, ca modele de vieţuire ascetică, de integritate morală, ca îngeri în trup. Una din cântările Octoihului îl arată pe Sfântul Ioan Botezătorul ca apărător şi feritor de „ceasul cel rău“, „de ispita celui viclean“.

Într-o cronică găsită în podul Bisericii „Arbore“ din Bucovina, se vorbeşte de cele trei ceasuri rele din viaţa domnitorului Ştefăniţă Vodă, zis Viforul, care, într-o zi de marţi, a ucis cu mânie, la ceas de seară, pe cel mai credincios sfetnic al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe bătrânul şi viteazul Luca Arbore. Cu zece ani înainte, el zidise din temelie biserica ce îi poartă numele, căreia îi pusese ca hram – culmea ironiei – tocmai „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“. Poate de atunci a început să se vorbească în folclorul românesc despre cele trei ceasuri rele din ziua de marţi.

În amintirea vinderii Domnului Hristos

Ziua de miercuri aminteşte de începutul Patimilor Mântuitorului Iisus Hristos, de sfatul cărturarilor şi fariseilor de a-L prinde pe Iisus şi de trădarea Sa de către Iuda, cel ce a căzut din ceata Apostolilor. De aceea, ziua de miercuri e nedespărţită de ziua de vineri, consacrată Răstignirii şi Morţii pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu.

În majoritatea lor, cântările liturgice ne vorbesc atât despre trădare, prindere şi judecare în mod direct, cât mai ales despre modul receptării acestor întâmplări triste de către Maica Domnului. Adică ce a simţit ea ca mamă în acele cumplite momente. Sfântul Ioan Gură de Aur comentează acest fapt, afirmând că e posibil ca alcătuitorii cărţilor de cult să nu fi vrut ca atunci când ne rugăm să fim şi noi puşi în situaţia de a-i judeca pe cei ce L-au judecat pe Iisus. Singura care-i mustră prin glasul cântărilor este Maica Domnului.

În această zi, nouă nu ne rămâne decât să ne ferim de trădarea lui Iuda şi să ne gândim fiecare la trădările şi vânzările noastre. La căderile noastre zilnice. Iar primul pas pe care se cuvine să-l facem este să postim în această zi, tocmai pentru a ne arăta credincioşia faţă de Mântuitorul Hristos, faţă de conştiinţa şi principiile noastre de viaţă.

„Ziua propovăduitorilor“

Joia a fost numită „ziua propovăduitorilor“, adică ziua pomenirii Sfinţilor Apostoli şi a Sfântului Ierarh Nicolae, ca reprezentant al tuturor sfinţilor ierarhi, urmaşi ai Apostolilor. Motivul pentru care această zi a fost închinată Sfinţilor Apostoli este legat de faptul că joia a avut loc Cina cea de Taină, moment în care Mântuitorul Iisus a instituit Sfânta Liturghie. Cântările liturgice ni-i prezintă pe Apostoli şi pe urmaşii lor ca pe nişte pescari iscusiţi, care au menirea de a vâna oamenii cu mreaja dumnezeieştii lor învăţături. Alte cântări ni-i prezintă ca participanţi la „înnoirea lumii“, când Fiul Omului va veni întru putere la sfârşitul veacurilor, iar ei, Apostolii, vor şedea pe 12 scaune şi vor participa la judecarea umanităţii.

Asocierea pomenirii Sfântului Nicolae cu această zi nu este nici ea întâmplătoare. Şi aceasta, deoarece el poate fi considerat un demn reprezentant al celor care au continuat activitatea Apostolilor, ca „îndreptător al credinţei“ şi „chip al blândeţii“.

Vineri, ziua cinstirii Sfintei Cruci

Vinerea are atât un caracter comemorativ, amintindu-ne de chinurile, moartea şi îngroparea Domnului – şi deci şi de Sfânta Cruce -, cât mai ales un aspect actual, de participare a noastră la Jertfa cea mântuitoare, de purificare lăuntrică şi de aşezare la poalele Crucii, a păcatelor noastre, a tuturor căderilor noastre. Unele cântări liturgice din ziua de Vineri, vorbind despre Sfânta Cruce, amintesc de trei copaci: cedrul, pinul şi chiparosul, din care ar fi fost alcătuită Crucea lui Iisus. O tradiţie iudaică veche arată că Lot, nepotul lui Avraam, a descoperit mormântul strămoşului Adam, într-un loc unde creşteau trei copaci: un cedru, un pin şi un chiparos. Potrivit aceleiaşi tradiţii, Adam, înainte de a muri, a trimis pe fiul său să ceară Arhanghelului Mihail o sămânţă din Pomul Vieţii, având convingerea că dacă prin acest copac a pierdut Raiul, tot prin el va veni şi izbăvirea. Arhanghelul i-a dat trei seminţe, iar când a murit, Adam le-a luat cu el în mormânt. Din ele au răsărit cei trei copaci găsiţi de Lot: un cedru, un pin şi un chiparos. Din lemnul celor trei copaci, Noe şi-a construit corabia sa, cu care a salvat lumea de potop. Din urmaşii acelor copaci şi-au făcut Moise toiagul său izbăvitor şi Solomon cortul mărturiei din Sfânta Sfintelor. Din acei copaci a fost construită şi Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos.

Sâmbăta, ziua de pomenire a morţilor


Până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, sâmbăta era ultima zi a săptămânii, aducând aminte de finalul creaţiei lumii. Însă, odată cu jertfa şi Învierea Sa din morţi, Mântuitorul a arătat că lumea creată nu reprezintă totul, ci ea „se împlineşte“ în veşnicie, în ziua a opta, care este duminica.

În imnografia liturgică, sâmbăta e ziua odihnei Mântuitorului înainte de Înviere, petrecută „în mormânt cu Trupul, în iad cu Sufletul, în Rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul“. De aceea, în această zi îi pomenim pe toţi cei plecaţi din viaţa pământească, pentru ca şi ei să fie părtaşi odihnei Mântuitorului şi să învie împreună cu El. Cântările liturgice ale sâmbetei îmbină tema pomenirii tuturor celor plecaţi cu pomenirea sau invocarea diferitelor categorii de sfinţi, ca unii ce pregustă fericirea şi odihna veşnică. Întreaga imnografie din slujbele sâmbetei, legată de pomenirea celor adormiţi, este brăzdată de tema odihnei şi a fericirii, opusă celei a păcatului şi a morţii. Pe de altă parte, sâmbăta, fiind ziua în care s-a terminat creaţia lumii şi în care Creatorul s-a odihnit de lucrarea Sa, este totodată şi icoana sau preînchipuirea odihnei celei veşnice şi fericite, de care se bucură Sfinţii şi Drepţii după ieşirea lor din ostenelile vieţii pământeşti.

Sursa: Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia din 15 februarie 2013

Posted in: Articole.
Last Modified: iunie 21, 2014

Leave a reply

required