Adevărata cunoaştere este condiţionată de iubire. Pentru a cunoaşte în iubire trebuie să ajungem la iubire.
Dar nu ajungem la iubire fără asceză, fără o autolimitare legată de recunoaşterea drepturilor celuilalt. Ne putem impune limite nouă înşine din respect pentru ceilalţi şi pentru Dumnezeu. Trebuie să ne deprindem să ne gândim la Dumnezeu; prin aceste limitări ne înfrânam poftele. Atunci când poftele nu pot fi satisfăcute, vine mânia, precum şi o anumită tristeţe, o pierdere a nădejdii, o nerăbdare legată cu mânia. Dobândim răbdarea, care constă în a-i suporta pe ceilalţi şi situaţiile care se prezintă, aflăm o mare putere; prin răbdare se poate realiza în societate o iradiere a păcii. Iubirea are o creştere. Simţim că iubirea poate fi mereu mai înaltă, mai mare; pe măsură ce, în rugăciune, omul înaintează în eliberarea de patimi, el se roagă cu mai puţină tulburare.
Nu mai este tulburat de el însuşi şi atunci se poate ruga şi pentru celălalt şi poate fi mai intens în Dumnezeu.
Întristarea, disperarea, orgoliul nu-l lăsa pe om să se roage. Grijile vieţii sunt de asemenea piedici în calea rugăciunii. Mă rog pentru ceilalţi atunci când mă simt în bine în comuniune cu Dumnezeu. Vorbesc cu Dumnezeu, Îl simt alături de mine, simt că mă ascultă, că mă iubeşte şi că Îl iubesc. Atunci rugăciunea devine neîncetată. Cât timp suntem plini de patimi, nu suntem pregătiţi pentru rugăciunea inimii. Străduindu-ne să ne gândim tot timpul la Dumnezeu, ne micşorăm patimile. Şi o dată micşorate patimile, ajungem la rugăciunea curată. Aceasta vine din renunţarea la voia noastră proprie. Voia proprie este tăiată prin ascultare. Voinţa centrală cea mai uşor de acceptat pentru toţi este voinţa lui Dumnezeu.

                                                                                                                                                                     Dumitru Stăniloae

Leave a reply

required