În arhondaricul acestei Sfinte Mănăstiri erau găzduiţi un teolog, un avocat şi eu. Preavenerabilul Egumen a dat poruncă tânărului Monah Hrisostom să ne însoţească într-o plimbare.
Am ieşit din Mănăstire şi am mers pe o alee de chiparoşi seculari, desfătându-ne de priveliştea rară a preafrumoaselor locuri…
Tânăr Monahul Hrisostom, tânăr teologul şi tânăr avocatul. Eu singur alcătuiam o mică disonanţă în tovărăşia tinerilor, dând un accent de melancolie tomnatică zâmbetelor lor primăvăratice. Cu toate acestea şi în acest triunghi se observa o distanţă interioară, o îndepărtare sufletească.
Monahul Hrisostom era un om strălucitor. Modest în maniere, foarte evlavios ca fire, foarte profund în cunoaştere şi foarte logic în răspunsuri. Destul de inteligent, teologul părea însă puţin influenţat de studiile sale teologice şi simţea un fel de milă şi condescendenţă pentru noi Monahii. Juristul, de asemenea, dădea impresia unui om pe care îl preocupă numai lumea aparenţelor şi amintea de acel om al legii din Evanghelie, care zicea: „Ce-mi mai lipseşte încă”? (Mt.19, 20). Din Ortodoxie ştia puţine lucruri şi nici pe acestea corect. Era un vechi prieten şi coleg de şcoală al teologului şi căzuseră de acord să facă o vizită la Sfântul Munte, ca să vadă bibliotecile bogate ale Sfintelor Mănăstiri, să studieze Monahismul, să petreacă câteva zile într-o Mănăstire-cetate.
Mergând pe un drum în spirală, pe sub un şir de arcuri succesive formate din acolade sălbatice împletite de ramurile copacilor de pe cele două părţi, am schimbat câteva impresii rapide, până am ajuns la o grădină…
Aici, în Sfântul Munte, discuţiile sunt desigur determinate de loc şi temele nu trebuie să iasă din limitele mediului duhovnicesc. Atunci când se strămută din lumea lor interioară, interesul aghioriţilor se îndreaptă de obicei spre cercetări teologice, duhovniceşti şi bisericeşti, chiar dacă pentru majoritatea Monahilor nu există probleme şi nedumeriri, fiindcă ei ştiu să creadă drept, să se lupte în Domnul şi să tacă cu înţelepciune…
Străinii păreau absorbiţi de frumuseţile naturale din jur care se desfăşurau înaintea ochilor noştri uimiţi şi bucuroşi, mai cu seamă în acel anotimp primăvăratic, în care florile, copacii, iarba şi „crinii câmpului” îşi păstrează toată ziua prospeţimea, iar atmosfera este clară, diafană şi înmiresmată…
Trebuie să mărturisesc că am regretat faptul că i-am urmat pe aceşti prieteni, buni de altfel, fiindcă după-amiaza aceea se impunea cu o fascinaţie irezistibilă spiritului nostru. Ne chema la reflexie şi ne oferea un prilej rar să admirăm culori, forme, linii, sunete, miresme, cântece şi să le retopim în sufletele noastre. Cineva putea crede că toate se rugau. Era un imn tăcut al Frumosului din natură, către „Cuvântul a toate lucrător”, către Dumnezeu…
În după-amiaza aceea, toate frumuseţile naturii se luptau cu zel să se prezinte în plenitudinea măreţiei lor, să-şi arate puterea lor şi să înalţe pe cei care le priveau spre contemplarea Meşterului Care „a zis şi s-au făcut, a poruncit şi s-au zidit” (Ps. 32, 9).
Cu alternanţele lor neînchipuite, cu mulţimea nuanţelor, cu penumbrele, contrastele şi ordinea deosebit de artistică pe care o căpătau şi cu întreagă nobleţea vaporoasă a azurului cerului, culorile transportau fantezia privitorului în lumi imateriale, plăsmuite îngereşte. Păduri înalte cu aspect unduitor se pierdeau în adânc. Păduri de un verde închis, cu arbori drepţi, încununau mănăstirea bizantină, cu silueta ei înaltă. Păduri înconjurau şi umbreau podoaba plină de armonie a feluritelor flori din acest loc de rai şi marea „aceasta mare şi largă”, în toată măreţia ei albastră, se întindea înaintea picioarelor noastre şi se stingea departe… acolo unde începea împărăţia culorii ruginii. Departe, spre cetăţile omeneşti aflate sub stăpânirea răului, unde furtuna inimilor iscată din aşteptări sărace şi plictisite bântuie neobosită. Acolo unde lepădarea de Dumnezeu ţese neîntrerupt drame sufleteşti şi naşte fără odihnă dorinţele tiranice etern nesatisfăcute ale desfătărilor efemere…
Ceva ca o tămâie alcătuită din rugăciuni de sfinţi părea că s-a revărsat în atmosferă. Ca şi cum asceţii Athosului nu şi-ar fi terminat încă duhovnicescul lor „Doamne, strigat-am” şi imnele lor tăcute. Ca şi cum fraţii din „peşteri” şi-ar fi trimis spre Părintele lor comun sfintele lor nostalgii şi ca şi cum porumbeii albi ai gândurilor lor sfinte, plini de dragoste ar fi prins aripi înălţându-se spre cerul albastru…
Nu ştiam cele ce se săvârşeau în Pustie. Dar o linişte adâncă şi inexprimabilă domnea în ceasul acela în natura privilegiată a Athosului. Iar în apropiere timpul lua proporţiile veşniciei şi dobândea o semnificaţie solemnă şi simbolică născută din liniştea sfântă aşternută şi accentuată cu o nuanţă de tristeţe de chiparoşii cei înalţi care încadrau imaginea, de viziunile şi de sentimentele mele melancolice…

Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 43-45

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.