Nu trebuie doar să facem ceva bun, trebuie să facem şi bine. Nu este suficient doar să meargă creştinul la Biserică, ci este necesar să meargă pregătit şi cu bună cuviinţă.
Şi lucrul cel mai sfânt să-l facă cineva, dacă nu-l face bine, nu numai că nu-i foloseşte, dar îl şi vatămă. Această regulă este valabilă şi pentru apropierea omului faţă de Dumnezeu prin mijlocirea preotului la care vine să-şi mărturisească păcatele. Omul vine să se mărturisească, dar trebuie să se pregătească bine.
Ca să aflăm răspunsul fiecărei probleme trebuie să începem de la bază. Ce înseamnă, de fapt, păcatul? Ce înţelege omul prin a păcătui? Ce se întâmplă, de fapt?
Omul a fost copilul lui Dumnezeu, ascultător, smerit, avea bucurie deplină când era cu Dumnezeu.
Totul era Dumnezeu şi mişcarea lui era îndreptată spre Acela. Nu arunca nici măcar o privire spre sine. Privea spre Dumnezeu, îl fixa pe Dumnezeu, înainta spre Acela, îl iubea, cugeta la El. Cât timp a avut această relaţie cu Dumnezeu, omul a fost fericit şi mulţumit, s-a asemănat cu Dumnezeu.
Prin păcat, starea aceasta a omului a încetat să mai existe. El s-a mândrit şi, din pricina egoismului sau, din evlavios şi smerit faţă de Dumnezeu a devenit obraznic, impertinent, semeţ. Realitatea de astăzi şi duhul actual mărturisesc faptul că fiecare om este pregătit să se semeţească. Desigur, găsim îndreptăţiri pentru aceasta: „îl vom lăsa pe celălalt să fie mai tare decât noi, să ne nedreptăţească”? Omul nu se semeţeşte din motivul pentru care crede că o face. Această atitudine nu-i aduce izbăvirea şi nu-l mântuieşte. Ceea ce ne face să ridicăm capul cu obrăznicie, să pierdem din suflet evlavia, cucernicia, zdrobirea de inimă, smerenia, pocăinţa, nădejdea şi credinţa în Dumnezeu, este tocmai lucrarea demonică. Diavolul a zis: „Mă voi urca mai sus decât Dumnezeu!”. După cădere sufletul se află sub această influență demonică, care înseamnă înfumurare, înălţare mai presus de Dumnezeu. Năzuinţa este să-L calce în picioare pe Dumnezeu. Vedem acest lucru astăzi. Dacă am dori să aflăm care sunt principalele trăsături ale societăţii de astăzi, ale lumii contemporane, am putea spune că sunt obrăznicia, impertinenta, egoismul, nepăsarea faţă de Dumnezeu.

                                                  Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? Despre pocăinţă, Editura Bizantină, București 2008

Leave a reply

required