“Pe zidurile catacombelor din Roma se poate întâlni uneori imaginea pictată a unei femei care se roagă, numită Orans. Priveşte spre cer, are mâinile ridicate şi palmele deschise. Aceasta este una din cele mai vechi icoane creştine. Să fie aceasta reprezentarea Maicii Domnului, a Bisericii sau a sufletului care se roagă? Sau toate trei deodată? Oricum ar fi interpretată, această icoană zugrăveşte o atitudiine creştină de bază: cea a invocaţiei sau epiclesis, a chemării sau a aşteptării Duhului Sfânt.
Există trei poziţii principale în care ne putem ţine mâinile şi fiecare îşi are propriul înţeles simbolic. Putem ţine palmele închise cu pumnii strânşi, ca un gest de sfidare, sau într-un efort de a apuca sau a te agăţa, exprimând astfel agresiunea sau teamă. La cealaltă extremă, mâinile pot atârna inactive de ambele părţi, nici sfidând, nici dorind să primească. Sau, ca ultimă posibilitate, să avem palmele ridicate ca în imaginea Orans, nu strânse, ci deschise, nu inactive, ci gata să primească darurile Duhului Sfânt. O lecţie de mare însemnătate în privinţa căii duhovniceşti este să înţelegi cum să-ţi descleştezi pumnii şi să ţii palmele întinse, În fiecare clipă şi în fiecare ceas trebuie să ne însuşim acţiunea din Orans: să ridicăm nevăzut mâinile spre cer şi să spunem Duhului Sfânt: Vino!
Ţelul vieţii creştine este să fie purtătoare de Duh, să trăiască în Duhul lui Dumnezeu, să respire în Duhul lui Dumnezeu”.
Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia, Calea dreptei credinţe, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi 1993