Sufletul smerit are o mare odihnă, dar sufletul mândru se chinuie pe sine însuşi. Omul mândru nu cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi e departe de Dumnezeu.

De multe osteneli şi de multe lacrimi e nevoie pentru a ţine duhul smerit al lui Hristos, dar fără el în suflet se stinge lumina vieţii şi el moare. Trupul poate fi veştejit repede prin post, însă nu e deloc uşor ca sufletul să se smerească aşa ca el să rămână mereu smerit, şi acest lucru cere multă vreme. Maria Egipteanca a luptat şaptesprezece ani cu patimile ca şi cu nişte fiare sălbatice şi abia după aceea a găsit odihna, măcar că îşi uscase repede trupul, fiindcă în pustie n-avea nimic cu ce să se hrănească.

Noi ne-am împietrit cu totul şi nu înţelegem ce e smerenia sau iubirea lui Hristos. E drept că această smerenie şi această iubire nu se cunosc decât prin harul Duhului Sfânt, dar noi nu mai credem că e cu putinţă să atragem harul la noi. Pentru aceasta e nevoie ca noi să-l dorim din tot sufletul. Dar cum să dorim ceea ce n-am cunoscut? Noi toţi avem puţin din această cunoştinţă şi Duhul Sfânt mişcă fiecare suflet să-L caute pe Dumnezeu.

O, cum trebuie rugat Domnul ca El să dea sufletului smerit pe Duhul Sfânt! Sufletul smerit are o mare odihnă, dar sufletul mândru se chinuie pe sine însuşi. Omul mândru nu cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi e departe de Dumnezeu. Se făleşte pentru că e bogat sau învăţat sau slăvit, dar nu ştie, nenorocitul, sărăcia şi căderea sa, pentru că nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dar pe cel ce luptă împotriva mândriei, Domnul îl ajută să biruie această patimă.

(Cuviosul Siluan AthonitulÎntre iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pp.68-69)

Leave a reply

required