Fericirea nu poate înflori printre buruienile păcatului, cu atât mai puțin printre spinii și mărăcinii urii și vrajbei. Atâta vreme cât voi vă vrăjmășiți cu fratele vostru, pacea nu vă poate încălzi inima!…
„Într’un sat slujea un preot, care se certa necontenit cu citețul lui. Acest citeț nu terminase seminarul și nu putuse să se facă preot. Idealul lui era să ajungă măcar diacon. Din nefericire, nu se putea pune temei pe sprijinul preotului, pe care îl ura și cu care se certa neîncetat în chipul cel mai grosolan. Cu un anume prilej, în vremea slujbei, preotul și citețul s’au certat iarăși rău pentru ceva, iar preotul a ridicat glasul. Citețul nu s’a lăsat nici el mai prejos și i-a răspuns preotului cu cuvinte de ocară. Preotul s’a aprins și a aruncat cu cădelnița în dascăl, iar acesta a aruncat cu câteva cărți grele în preot, până ce, în cele din urmă, au ajuns să se bată cu adevărat, spre marea amărăciune și sminteală a oamenilor…
În tot satul s’a răspândit vestea despre încăierarea dintre preot și citeț din biserica lui Dumnezeu. Știrea a ajuns și la vlădică, în oraș. Acesta era un episcop dăruit cu multă înțelepciune. I-a chemat la el pe preot și pe citeț, pentru a-i cerceta și pentru a înțelege care este vinovat.
L-a poftit mai întâi pe preot și l-a întrebat:
„Spune-mi cum s’au întâmplat toate. Mărturisește-mi cu inimă curată doar adevărul!”
„Eu, sfințite vlădică, slujeam în biserică, începu să se îndreptățească speriat preotul, și i-am cerut dascălului să cânte mai rar, când el s’a năpustit asupra mea, rostindu-mi cuvinte de ocară, și s’a pornit să mă lovească cu cărțile de la strană, să mă bată chiar și cu pumnii. Ca să mă apăr, am apucat cădelnița, dar nu i-am făcut nimic.”
„Deci el este vinovat?” – a întrebat arhiereul.
„Da, sfințite vlădică, el este vinovat!”
„Așadar el a pornit cearta?”
„Da, sfințite vlădică, el a început cearta!”
„Atunci ești un mucenic,” a urmat arhiereul. „Săracul de tine, câtă vreme ai răbdat pe acest citeț rău fără să te plângi, până acum! Iată, ca să primești mulțumire m’am gândit să te răsplătesc. Chiar de mâine te voi ridica la vrednicia de protoiereu! Auzi, fiule, chiar de mâine! Pregătește-te!”
Preotul s’a îngrijorat din pricina întorsăturii pe care au luat-o lucrurile și zise:
„Dar sfințite vlădică, eu nu sânt vrednic de protoiereu. Și eu am vină în certuri, chiar mai mare decât dascălul. Eu am început certurile!”
„Așadar, ai conștiință! Slavă Domnului, slavă Domnului!” – s’a bucurat arhiereul.
„Atunci meriți pe deplin să fii protoiereu.“ Preotul, plin de căință, a început să plângă.
Vlădica a trimis atunci după citeț. Acesta a intrat tulburat și privea – preotul plângea, iar arhiereul nu stătea încruntat și aspru, ci zâmbea părintește.
„Tu ce ai de spus? Care dintre voi a început cearta?” a întrebat arhiereul.
„Nu eu, ci preotul!” – spuse speriat dascălul, pentru a se îndreptăți.
„Așa a spus și preotul, că el este vinovat. Așadar, ești nevinovat! Pentru că ai răbdat atâta vreme nevinovat, ca un mucenic, ocările preotului, m’am hotărât ca mâine să te hirotonesc diacon! Ești pregătit?”
Dascălul se aștepta să fie pedepsit, și iată că i se propunea diaconia la care visase atâta vreme! Dar sufletul lui era atât de tulburat! Se simțea atât de nepregătit din pricina vrajbei cu preotul. Dintr’odată căzu la picioarele vlădicii, și cu ochii în lacrimi spuse:
„Sfințite vlădică, nu sânt vrednic să fiu diacon. Sânt mai vinovat decât preotul!”
Arhiereul l-a ridicat de la pământ și, îmbrățișându-l, i-a spus:
„Tocmai astăzi ești vrednic, căci te-ai pocăit, precum s’a pocăit și preotul. De aceea, neîntârziat pe el îl voi face protoiereu și pe tine diacon. Împăcați-vă!”
Cu adâncă zdrobire de inimă, cei doi până nu demult potrivnici s’au îmbrățișat și s’au iertat. A doua zi, la Dumnezeiasca Liturghie, vlădica i-a răsplătit pe amândoi cu cinuri bisericești și i-a trimis cu pace în satul lor. Ei s’au întors împăcați și plini de bucurie, spre minunarea tuturor sătenilor. Din acea zi au viețuit laolaltă ca adevărați frați și nu s’au mai certat niciodată.”
Iată şi o altă pildă.
„Într’o biserică, preotul și diaconul se urau mult și se certau neîncetat. Să nu vi se pară neobișnuit, frați și surori, că și fețele bisericești se pot certa uneori. Ei apără cetatea duhovnicească, Biserica, de aceea diavolul se năpustește asupra lor cel mai mult. Multă vreme s’au vrăjmășit în felul acesta preotul cu diaconul, până ce au ajuns la o așa ură, încât nici nu se mai puteau privi unul pe celălalt. Viața lor s’a otrăvit. În cele din urmă, preotul nu a mai răbdat să trăiască în acest iad și a mers la un pustnic sfânt, pentru a se sfătui cu el. I-a istorisit totul – despre cum se certa cu diaconul pentru cel mai mic lucru, despre cum ura lui creștea zi de zi, despre cum diaconul, deși mai tânăr, nu îl cinstea pe preot, despre cum el (preotul) nu putea să-l mai rabde și să-l vadă înaintea ochilor, despre cum s’a gândit deja să plece din parohie.
„Ce sfat îmi dați?,” l-a întrebat în cele din urmă preotul.
Sfântul pustnic i-a dat rețeta cea mai potrivită, dar și cel mai greu de împlinit. „Taci și rabdă! Rabdă la nesfârșit, și Dumnezeu te va ajuta să-l întorci și să-l câștigi pe dușmanul tău!” Preotul s’a hotărât să încerce și acest ultim mijloc.
După ce s’a întors acasă, la scurtă vreme s’a întâmplat să săvârșească o oarecare slujbă împreună cu diaconul. În timpul slujbei, l-a rugat pe diacon cu blândețe:
„Dă-mi crucea!”
„Ia-ți-o singur!,” i-a răspuns mânios diaconul. „Nu sânt sluga ta!”
Preotul, fără să spună un cuvânt, s’a dus și a luat-o. Diaconul s’a mirat că nu au urmat sudălmile și ocările obișnuite în această împrejurare…
Cu un alt prilej, când însă slujeau împreună, diaconul s’a apucat să-l certe pe preot pentru ceva, dar acesta a îndurat și răbdat totul cu blândețe.
Lucrurile au continuat astfel multă vreme… Preotul răbda totul, până ce, în cele din urmă, diaconul a început să-și vină în fire și să se rușineze de purtarea sa.
„Cât de rău sânt!” cugeta el. „Sânt diacon și îl chinui pe preot. El este mai mare decât mine și nu mă ceartă, ci mă rabdă. Am să mă duc la el și am să-mi cer iertare pentru toate!”
Cât de surprins și mișcat a fost răbdătorul preot, văzând pe diacon că vine la el acasă să i se închine până la pământ, rugându-l cu lacrimi în ochi să-l ierte. Cei doi s’au îmbrățișat și s’au iertat… și pe cât de mult se urau mai înainte, pe atât de mult s’au iubit după aceea.”
Iată, acestea sânt minunatele roade ale iertării!