Iatã-ne ajunși la ultima treaptã a urcușului duhovnicesc pe care Postul ne-o pune în fațã: Sãptãmâna Patimilor sau Sãptãmâna cea Mare.
Se numeşte „mare” nu pentru că este mai mare sau are mai multe zile decât celelalte săptămâni, ci „pentru că mari s-au arătat izbânzile Stăpânului cele pentru noi.
Şi, pentru că în această Mare Săptămână, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost stricată tirania cea de multă vreme a diavolului, moartea a fost nimicită, cel puternic a fost legat, vasele acestuia au fost prădate, păcatul s-a ridicat, blestemul distrus, Raiul înnoit, cerul s-a deschis, oamenii cu îngerii s-au amestecat, peretele cel din mijloc al despărţiturii a fost înlăturat, Dumnezeul păcii a împăciuit pe cele de sus cu cele de jos. Pentru aceasta Mare este numită această Săptămână!”. Cu adevărat, înfricoşătoare sunt Tainele acestei săptămâni!
Astfel, în timpul acestei săptămâni ne reamintim si retrãim ultimele zile din viata Mântuitorului, cu întreaga lor tensiune si dramã lãuntricã, într-o stare de sobrietate si mãreție în același timp, de tristețe, dar și de bucurie, de pocãințã, dar și de nãdejde. Fiecare zi are un înțeles și un mesaj foarte clar și adânc.
Primele trei zile se numesc mari și sfinte pentru cã reamintesc sensul eshatologic al Paştelui. A patra zi, joi, marcheazã cea din urmã Cinã a Domnului cu ucenicii Sãi și trãdarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numitã și “Paștile Crucii”, este cu adevãrat începutul Paștelui (Trecere), iar sâmbãtã este ziua în care tristețea este transformatã în bucurie prin omorârea morții.
Lunea cea mare
“Iatã Mirele vine în miezul nopții și fericitã este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednicã este iarãși cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul sã nu te îngreunezi, ca sã nu te dai morții și afarã de Împãrãție sã te încui; ci te deșteptã strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, pentru rugãciunile Nãscãtoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. (Troparul zilei)
În aceastã zi, se face pomenire de fericitul Iosif, cel preafrumos, și de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului.
De astãzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif cel prefrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, nãscut din Rahila – este icoanã a lui Hristos, pentru cã, asemenea lui, si Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul sãu cu treizeci de arginți, a fost închis în groapa întunecoasã a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El însuși, împãrãtește peste Egipt, adicã peste tot pãcatul, îl învinge cu putere și, ca un iubitor de oameni, ne rãscumpãrã prin darea hranei celei de tainã, dându-Se pe El însuși pentru noi și ne hrãnește cu pâine cereascã.
Tot în aceeasi zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca sã convingã poporul nerecunoscãtor cã are putere îndestulãtoare și spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea sã-și arate puterea Sa de a pedepsi fațã de om, ci fațã de ceva care are o fire neînsuflețitã și nesimțitoare.
Istoria smochinului a fost așezatã aici spre a îndemna la umilințã, dupã cum istoria lui Iosif a fost așezatã spre a ne înfãțișa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadã duhovniceascã este un smochin. Dacã Domnul nu gãsește în el odihnã, a doua zi, adicã dupã viața aceasta de acum, îl usucã prin blestem și-l trimite în focul veșnic.
“Cãmara Ta, Mântuitorule, o vãd împodobitã și îmbrãcãminte nu am ca sã intru într-însa. Lumineazã-mi haina sufletului meu, Dãtãtorule de luminã și mã mântuiește”. (Condacul zilei)