“Creştinul trebuie să fie diferit de lume, deasupra lumii nefireşti, anormale, de astăzi, şi acesta trebuie să fie unul din lucrurile fundamentale pe care să le ştie ca o componentă a educaţiei sale creştine. Altminteri nu are nici un sens să ne numim creştini – cu atât mai puţin creştini ortodocşi.
Abordarea greşită ce se află la extrema opusă este una care ar putea fi numită falsă spiritualitate. Pe măsură ce traducerile cărţilor ortodoxe despre viaţa duhovnicească devin tot mai disponibile, şi un vocabular ortodox de luptă duhovnicească pluteşte tot mai mult în atmosferă, apare un număr crescând de oameni ce vorbesc despre isihasm, Rugăciunea lui Iisus, viaţa ascetică, stări înalte de rugăciune şi de cei mai înălţaţi Sfinţi Părinţi ca Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama şi Sf. Grigorie Sinaitul. Este foarte bine să fim conştienţi de această parte cu adevărat înaltă a vieţii duhovniceşti ortodoxe şi să îi venerăm pe marii sfinţi care chiar au trăit-o; dar dacă nu avem o conştienţă foarte realistă şi foarte smerită a cât de departe suntem de viaţa isihastă noi, toţi cei de astăzi, şi cât de puţin pregătiţi suntem chiar şi să ne apropiem de ea, interesul în ea va fi doar încă una din exprimările universului nostru de plastic [artificial], centrat asupra sinelui. „Generatia-eu devine isihastă!” – este ceea ce încearcă unii să facă astăzi; dar în realitate adaugă doar un joc nou numit „isihasm” atracţiilor Disneyland-ului (…)

Voi mai accentua încă o dată că ambele extreme trebuie evitate – atât deşertăciunea lumească cât şi super-spiritualitatea – dar aceasta nu înseamnă că nu ar trebui să avem o conştiinţă realistă a cerinţelor legitime pe care ni le ridică lumea, sau că ar trebui să încetăm a respecta şi a primi povăţuirea marilor Părinţi isihaşti şi a folosi rugăciunea lui Iisus noi înşine, pe măsura propriilor strâmtorări şi putinţe. Trebuie doar să fie la nivelul nostru, aici, jos, pe pământ. Ideea este – şi este una absolut necesară supravieţuirii noastre ca şi creştini ortodocşi în ziua de azi – că trebuie să conştientizăm situaţia noastră ca şi creştini ortodocşi astăzi; trebuie să conştientizăm cu profunzime ce fel de timpuri trăim, cât de puţin ştim şi simţim cu adevărat Ortodoxia, cât de departe suntem nu doar de sfinţii vremilor de mult trecute, ci chiar de creştinii ortodocşi obişnuiţi de acum o sută de ani sau chiar de acum o generaţie, şi cât de mult trebuie să ne smerim doar ca să supravieţuim ca şi creştini ortodocşi în ziua de astăzi. (…)
Prin urmare, atitudinea noastră, începând din acest moment, trebuie să fie cu picioarele pe pământ şi normală. Adică, trebuie aplicată circumstanţelor reale ale vieţii noastre, să nu fie un produs al imaginaţiei, al tendinţelor de evadare şi al refuzului de a fi confruntat cu realităţile de multe ori neplăcute ale lumii care ne înconjoară. O ortodoxie care este prea exaltată şi prea mult cu capul în nori aparţine unei sere şi este incapabilă de a ne ajuta în viaţa cotidiană, fără a mai spune ceva de mântuirea celor din jurul nostru. Lumea noastră este extrem de crudă şi răneşte suflete cu asprimea ei; trebuie să răspundem înainte de toate cu dragoste creştină şi înţelegere, cu picioarele pe pământ, lăsând isihasmul şi formele avansate de rugăciune celor capabili să le primească “.

                                                                Părintele Serafim Rose, Perspectiva ortodoxă asupra lumii, traducere de Radu Hagiu

Leave a reply

required