Cei vechi aduceau ca jertfă pârga roadelor și a turmelor lor, sau din alte lucruri. Noi însă aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine și vin, ca pe o pârgă a vieții noastre. Căci pâinea și vinul alcătuiesc hrana omului, prin care se întreține viața trupească. Iar viața nu numai că se susține prin hrană, dar e și simbolizată prin ea. Astfel, ca să arate că L-au văzut pe Hristos viu, Sfinții Apostoli ziceau despre Dânsul: „Că mâncam și beam împreună cu Dânsul, după Înviere” (Fapte 10, 41). De asemenea, Domnul a poruncit să se dea de mâncare unui mort pe care-l înviase (Luca 8, 55), ca să arate viața prin hrană. Așa încât nu e nimic nefiresc dacă, la Sfânta Liturghie, aducând prinos din hrană, socotim că aducem ca prinos însăși viața noastră.
Dar poate ar zice că și jertfele aduse de cei vechi lui Dumnezeu mai toate alcătuiau hrana omului, căci erau fie roade sau fructe cu care se ostenesc agricultorii, fie animale din cele care se mănâncă. Da! Însă toate acelea erau prinoase ale vieții omenești? Nicidecum! Nimic din toate acelea nu era o hrană proprie numai omului, ci erau comune și celorlalte viețuitoare. Astfel, fructele și roadele sunt hrana zburătoarelor și a ierbivorelor, iar carnea de animale este hrana carnivorelor. Prin „omenească” înțelegem, însă, ceea ce aparține numai omului; ori nevoia de a-și pregăti pâinea pentru mâncare și vinul pentru băut este ceva propriu numai omului. Aceasta este explicația formei (materiei) darurilor noastre.
Pentru care motiv trebuie să aducem lui Dumnezeu darurile acestea tocmai ca pe o pârgă a vieții noastre? Pentru că Dumnezeu ne dă viața în schimbul lor. Se cuvine, deci, ca darul nostru să nu fie de tot nepotrivit cu darul care ni se dă în schimb, ci să fie măcar în parte înrudit cu el. Prin urmare, darul ce ni se dă în schimb fiind viața, atunci și darul nostru trebuie să fie oarecum viața, mai ales că Cel Care a stabilit darul și împarte contradarul, este Unul și Același: Dreptul Judecător. El Însuși ne-a poruncit să aducem ca dar pâine și vin și tot El ne dăruiește, în schimbul acestora, Pâinea cea vie (Ioan 6, 21) și Paharul vieții celei veșnice.
În locul menirii de pescari, Domnul le-a dat-o Apostolilor pe aceea de a fi pescari de oameni (Ioan 5, 10), iar bogatului care-l întrebase despre Împărăția Cerurilor i-a recomandat bogăția cerească în locul celei pământești (Matei 9, 16). Tot așa și aici, în schimbul vieții celei veșnice, adică al Sfântului Său Trup și Sânge de viață făcător pe care ni-l dă, El ne-a poruncit să-I aducem hrană producătoare a vieții celei trecătoare, ca să primim viață pentru viață: s-o dobândim pe cea veșnică în schimbul celei vremelnice, iar Harul pe care ni-l dăruiește să pară o răsplată, pentru ca astfel milostivirea cea nemăsurată a lui Dumnezeu să satisfacă întrucâtva și dreptatea și să se împlinească cuvântul Scripturii: „Pune-voi milostivirea mea în cumpănă” (Isaia 28, 17).
Lucrul acesta se întâmplă nu numai în Sfânta Liturghie, ci și la Botez, unde schimbăm o viață cu alta: pe una o dăm, pe cealaltă o dobândim în schimb. Însă dăruirea vieții noastre este o moarte numai în simbol și în întruchipare, pe când renașterea (prin botez) este o viață adevărată. Căci murind și înviind din morți Mântuitorul a binevoit să ne facă și pe noi părtași la viața lui cea nouă, cu condiția să-I aducem și noi ceva în schimbul acestui neprețuit dar. Și ce anume? Să imităm moartea Lui. Cum? Afundându-ne trupul în apă, ca într-un mormânt, și scoțându-l de trei ori. Pentru ca, primindu-ne astfel ca părtași ai morții și ai îngropării Sale, să ne facă vrednici de viața Lui cea nouă.

Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii, traducere din greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, pp. 6-8

Posted in: Articole.
Last Modified: noiembrie 29, 2018

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.