Noile mijloace de comunicare sunt adesea, în mod paradoxal, mijloace de non‑comunicare sau de comunicare proastă, de‑a dreptul obstacole în calea comunicării.
Se poate constata de la bun început cum caracterul prin definiţie scurt al SMS‑urilor şi al mesajelor de pe Twitter sărăceşte conţinutul mesajelor, îl lipseşte de orice nuanţă şi de orice subtilitate, ca şi de cele mai elementare formule de politeţe de introducere şi de încheiere.
Putem nota apoi că, atunci când e vorba de comunicări verbale şi faţă către faţă, cu greu pot fi purtate mai mult decât câteva minute fără să fie întrerupte de soneria mobilului unuia dintre interlocutori. Iar în acest caz, mai întotdeauna, nu se ignoră apelul, pentru a da de înţeles apelantului că nu suntem disponibili în acel moment şi că trebuie să revină mai târziu, ci dimpotrivă, i se acordă prioritate, abandonând persoana cu care vorbim şi întrerupând o dată mai mult cursul conversaţiei, care devine astfel fragmentată, scindată, dezlânată.
Aceeaşi problemă apare de asemenea atunci când, acasă sau la muncă, există două telefoane (lucru obişnuit chiar şi pentru persoanele particulare, care au adesea şi un telefon, şi un mobil). În mod frecvent se întâmplă ca discuţia cu o persoană să fie brusc întreruptă printr‑un rapid „Scuzaţi‑mă, trebuie să închid, mă sună cineva!”. Cel astfel expediat are impresia că e mai puţin important decât cel căruia i se răspunde pe dată, când de fapt interlocutorul său răspunde la celălalt apel, gândind că s‑ar putea să fie vorba de ceva urgent şi mai important, ceea ce se întâmplă foarte rar.

                                                                                                         Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, Editura Sophia, 2018

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.