În Sfintele Scripturi citim că unul dintre mai marii iudeilor s-a înfăţişat înaintea Domnului chiar cu această întrebare, zicându-I: “Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Iar Domnul i-a răspuns că aceasta se dobândeşte prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (cf. Luca 18: 18-20). Tot astfel, pentru ca să te mântuieşti trebuie să urmezi poruncile lui Dumnezeu şi rânduielile Sfintei Biserici Ortodoxe. Poruncile lui Dumnezeu şi rânduielile Sfintei Biserici păzesc pe om de păcat şi-l învaţă să împlinească voia cea bună şi desăvârşită a lui Dumnezeu.
Ai credinţă, ţine-te de ea şi nu-i îngădui niciodată vrăjmaşului să ţi-o fure din inimă. Umbli prin întunericul acestei vieţi, şi în mâinile tale ai o făclie pentru a te feri să nu cazi în prăpastie, sau să te poticneşti şi să pieri, după cum este scris: Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cărărilor mele (Ps. 118: 5). Dacă făclia credinţei tale se stinge sau slăbeşte, strigă, plângi, roagă-te lui Dumnezeu ca îngerul luminii să-ţi reaprindă făclia şi să ţină aprinsă flacăra ei pâlpâitoare. Caută oameni purtători de Dumnezeu, citeşte cărţi duhovniceşti, străduieşte-te din răsputeri să faci bine altora – fă totul pentru a recâştiga comoara pe care ai pierdut-o şi s-o păzeşti de furi. Că atunci când ai credinţă, eşti fericit, după cuvintele Domnului: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (In. 10:29). Când n-ai credinţă, Sfânta Scriptură te numeşte nebun (Ps. 13: 1), şi, deoarece lepezi ceea ce jertfa Mântuitorului de pe Cruce, atât de vădit, atât de dumnezeieşte a împlinit pentru tine, vei fi osândit de Dumnezeu, după cuvintele Domnului şi Mântuitorului nostru: Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16: 16).
Adevărata credinţă, cea care te îndeamnă la fapte bune, este ca rădăcinile unui copac; copacul se ţine de aceste rădăcini şi prin ele primeşte hrană din pământ. Nădejdea poate fi asemănată frunzelor, care împodobesc copacul şi-l vădesc că este plin de viaţă şi că rădăcinile lui nu sunt stricate. Dragostea este rodul copacului, toată raţiunea rădăcinilor şi a frunzelor. Şi astfel, frate, dacă cineva are credinţă adevărată, de aici urmează fapte bune, faptele dragostei.
În acelaşi timp, trebuie să te fereşti de păcat cu orice preţ, pentru că păcatul este cea mai mare primejdie din viaţa ta. Ai văzut vreodată pini înalţi crescând pe stânci? E de-ajuns ca o singură sămânţă să cadă într-o mică fisură, şi să despice granitul, şi din ele să crească un copac întreg. În mod asemănător, trebuie să fii conştient că o consimţire păcătoasă e ca o mică fisură în armura sufletului tău, şi, dacă sămânţa păcatului intră în el – şi adesea o face – va nimici întreaga fortăreaţă a sufletului şi-l va face neputincios.
Dumnezeu caută o aşezare sinceră a inimii către El. Dacă cu râvnă te nevoieşti către El, Izvorul a tot binele, toată viaţa ta va fi una de-Dumnezeu-plăcută. În dragostea ta pentru El, vei dori să-I slujeşti cu toată puterea, să faci orice efort pentru a merge pe calea poruncilor Lui, să faci bine, să-ţi arăţi credinţa prin fapte, şi cu orice preţ să te păzeşti de tot ce este urâciune lui Dumnezeu, adică de tot păcatul. Aceasta este asceza vieţii creştine. Aşa că vezi, dragostea de Dumnezeu duce omul la asceză.
În încheiere, frate, poartă-ţi crucea vieţii cu mulţumire. Calea ta către mântuire trece prin suferinţe, după cuvintele Apostolului: …că prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14: 22). Vei merge spre mântuire pe calea durerilor, a împreună-suferinţelor şi a morţii. Calea cea pietroasă, cu spini, brăzdată de făgaşe. Dar însuşi faptul că-ţi porţi crucea vieţii cu răbdare şi cu mulţumire adusă lui Dumnezeu, că încerci să faci binele şi să urăşti răul – aceasta te va învrednici să-ţi dobândeşti mântuirea. Apostolul spune că femeia se va mântui prin naştere de fii dacă va stărui în credinţă, în iubire, în sfinţenie şi în cumpătare (cf. I Timp. 2:15). Crucea femeii este naşterea de fii, căci, după cădere, şi ca urmare a celor ce a adus aceasta, după cuvântul lui Dumnezeu, femeia a fost nevoită să experieze durerile vieţii de familie: Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale, i-a zis Domnul Evei, în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni (fac. 3:16). Dar, mulţumită acestei cruci, ea se va mântui dacă, în acelaşi timp, va duce o viaţă bună. În scrierile patristice găsim mărturii despre unele femei măritate care au dobândit totuşi sfinţenie prin împlinirea poruncii lui Hristos de a nu judeca aproapele.
Dar despre soţi ce poţi spune? Cum se mântuiesc ei? Dacă o femeie se mântuieşte prin purtarea propriei cruci pe care Dumnezeu a pus asupra ei şi despre care El i-a spus, tot aşa şi bărbatul se va mântui prin purtarea crucii sale, care presupune un mod de viaţă anevoios, în necazuri, munci şi griji pentru copiii săi şi în responsabilitatea sa înaintea lui Dumnezeu pentru familia sa. Dumnezeu i-a spus lui Adam: Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: “Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Fac. 3: 17-19).
Acestea sunt urmările păcatului. Dar aici stă şi crucea izbăvitoare a omului – cu condiţia ca el să evite păcatele grave, şi să facă mai degrabă bine, să iubească pe Dumnezeu, şi cu mulţumire să poarte întreaga povară a vieţii, ştiind că Dumnezeu este bun şi tot ceea ce se face este pentru mântuirea omului. Mântuirea omului stă în a se preda pe sine voii lui Dumnezeu.

Îngăduie-mi să repet, şi nu te mâhni pe mine pentru o asemenea repetiţie: frate, fereşte-te de păcat! Puternice aripi de vulturi sunt rănite de mici curse. Vase puternice se ciocnesc de stânci mici ascunse sub apă şi se scufundă. Cetăţi întregi se aprind de flăcări dintr-o singură scânteie. Iar păcatul a adus la ruină cele mai mari virtuţi. Păcatul este groaznic prin aceea că ne desparte de Dumnezeu. Nici boala, nici sărăcia, nici neştiinţa de carte nu ne desparte de Dumnezeu (cf Rom. 8: 38). Păcatul este cel care ne desparte de Dumnezeu. Zice Proorocul: Nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa ca să nu vă vadă (Is. 59: 2). Cu toate acestea, cunoaşte că acest zid care te desparte de Dumnezeu este puternic doar atunci când stă în picioare; el nu e făcut din pietre solide, iar dacă te pocăieşti, el va cădea degrabă şi praf se va face. Astfel, dacă păcatul te desparte de Dumnezeu, pocăinţa te va uni din nou cu Dumnezeu. Prin minunata poruncă a lui Dumnezeu, sunetul a multe trâmbiţe a pricinuit căderea uriaşelor ziduri ale Ierihonului. La fel, din cuvintele tale, “Iartă-mă, Doamne!” – rostite cu o simţire adevărată – zidurile păcatului ce te despart se vor face una cu ţărâna…Ascultă numai ce zice Domnul prin acelaşi prooroc: Că aşa zice Domnul cel Preaînalt, a Cărui locuinţă este veşnică şi al Cărui nume este sfânt: Sălăşluiesc într-un loc înalt şi sfânt şi sunt cu cei smeriţi şi înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit şi să îmbărbătez pe cei cu inima frântă. Căci nu vreau să cert totdeauna şi să stărui în mânie, căci înaintea Mea ar cădea în nesimţire duhul şi sufletele pe care le-am făcut. Pentru fărădelegea sa, M-am întărâtat o clipă şi, stând ascuns, l-am lovit întru mânia Mea. Şi el, răzvrătit, mergea pe calea inimii sale! Am văzut căile sale şi îl voi vindeca, îl voi povăţui, îl voi odihni şi îl voi mângâia… (Îs. 57:15-18).
Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, dacă păcătuieşte şi se pocăieşte, va găsi întru El un Judecător blând. Ştii prea bine ce-I spune Psalmistul lui Dumnezeu: De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea sta înaintea Ta? Adică: Dacă Tu eşti aspru cu păcatele noastre, cine se va izbăvi? Apoi adăugă că nu este aşa, ci Domnul iartă cu milostivire pe păcătos, şi pentru aceasta sfârşeşte biruitor, zicând: Că la tine, Doamne, este milostivirea (Ps. 129: 3).
Spune-mi, cunoşti vreun păcătos care s-a pocăit şi pe care Dumnezeu să nu-l ierte? Măcar unul? Nu, nu vei găsi nici unul. Dar în Scriptură avem nenumărate exemple (atât în Noul cât şi în Vechiul Testament), în Vieţile Sfinţilor şi în alte texte în care cei ce s-au pocăit chiar şi de cele mai cumplite păcate – chiar şi în ultimul ceas – au primit iertare. Fiecare om are multe păcate, iar dacă Dumnezeu ar fi Judecător aspru şi drept, nimeni n-ar putea trece de cercetarea Sa, sau, ca să zicem aşa, n-ar lăsa pe nimeni să intre într-o viaţă veşnică şi fericită. Dar nu te înfricoşa: Însuşi Judecătorul tău zice despre tine cu pogorământ plin de milă: Carnea este neputincioasă [slabă] (Mt. 26: 41), adică: “Tu, omule, eşti neputincios şi ai nevoie de bunătate, de compătimire de la Atotmilostivul Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu mărturiseşte despre Sine: Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu (Ezec. 33: 11).

Întru început, lui Adam nu i s-a cerut nimic pentru a fi în rai: el a primit totul de dinainte. De la tine, fireşte, se cere participarea la lucrarea de a te mântui a lui Dumnezeu. Hristos a plătit toată datoria ta, dar El doreşte din partea Ta, din dragoste pentru El, să contribui cu o singură drahmă la plătirea datoriei tale, pentru care El şi-a dat sufletul Său pentru tine. Dumnezeu doreşte şi te cheamă să fii împreună-lucrător la mântuirea ta. Desigur că fără ajutorul lui Dumnezeu nu poţi dobândi mântuirea, nici Dumnezeu nu te poate mântui fără ajutorul tău. Aici stă cinstea pe care El o dă voii tale libere şi în iconomia mântuirii tale, unde găsim atât mila lui Dumnezeu cât şi dreptatea Lui: milă – pentru că în lucrarea mântuirii tale aproape totul vine de la Dumnezeu; dreptate – pentru că acest mic “aproape” trebuie să fie un lucru al voinţei tale, efortul şi osteneala râvnei tale.
Întotdeauna şi în toate ţine-te de Dumnezeu, Mântuitorul tău. Un dascăl de înot, în timp ce-l susţine pe ucenic deasupra apei şi-l împiedica să se înece, cere în acelaşi timp ca ucenicul, la rândul său, să-şi mişte mâinile şi picioarele în mod corect, altfel nu va învăţa niciodată să înoate. Tot astfel şi Dumnezeu voieşte să te înveţe, cât eşti în această viaţă, să te deprinzi cu căile vieţii duhovniceşti şi veşnice şi să te pregătească pentru o viaţă conştientă şi veşnică cu El, care este Însăşi Fiinţa Bunătăţii. Pentru aceasta se cere participarea ta, pentru aceasta trebuie să cultivi întru tine bunătatea şi să lepezi răutatea. La înot, este de trebuinţă ca apa să fie trasă cu mâinile înapoia celui ce înoată, lovind-o în acelaşi timp cu picioarele. Tot aşa, depinde de tine să-ţi foloseşti “mâinile”, înţelese duhovniceşte, să te mişti înainte şi să-ţi foloseşti “picioarele” pentru a da la o parte tot ceea ce te împiedică a continua în înaintarea duhovnicească. Ia aminte la această povaţă: Fereşte-te de rău şi fă bine (Ps. 33: 15). Iar Domnul te cheamă prin Proorocul: Învăţaţi să faceţi bine (Is. 1:17). Din nou, dacă dascălul de înot vede că ucenicul său, după ce a început să înoate singur, are probleme şi se afla în primejdie de a se îneca, se grăbeşte să-l ajute; sau mai degrabă îi stă alături neîncetat, sprijinindu-l degrab şi ajutându-l pentru a face faţă valurilor ce-i vin din faţă. Şi vai acelui ucenic care, sigur pe sine şi cu bună ştiinţă înoată în ocean înainte să fi învăţat să înoate cum trebuie şi fără a lua aminte la îndrumările dascălului.
Pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu şi a încerca să te fereşti de păcat, nu este destul doar să ai hotărâre în inimă şi ceea ce se numeşte putere a voinţei, deşi amândouă acestea sunt trebuincioase a le avea de partea ta. Ceea ce trebuie să ai pentru mântuire este ajutor de sus, adică harul Duhului Sfânt, fără de care este cu neputinţă a fi mântuit, căci războiul tău nu este o luptă dintre om şi alt om, ci o luptă împotriva duhurilor netrupeşti ale răului, lupta unei fiinţe umane neputincioase împotriva prinţului acestei lumi; şi numai prin harul Duhului Sfânt eşti destul de tare să-ţi biruieşti potrivnicii. Într-o sămânţă e pusă puterea de a creşte, cu alte cuvinte, voinţa ei de a creşte. Dar dacă nu e pământ, raze de soare, sămânţa nu va încolţi; şi dacă nu e umezeală, mugurul va muri. Înţelege aceasta în sens duhovnicesc: “sămânţa” este pricina ce ţi-o dă Dumnezeu pentru a face binele atâta cât eşti în această viaţă; “Soarele Dreptăţii”, Care luminează pe tot omul ce vine în lume(Ioan 1:9), este Domnul nostru Iisus Hristos; iar “stropirea” seminţei cu roua este lucrarea harului Duhului Sfânt. De aceea, roagă-te lui Dumnezeu în ziua Cincizecimii, roagă-te Duhului Sfânt că să fii, într-un sens duhovnicesc, ca un pom sădit lângă izvoarele apelor care-şi va da rodul sau la vremea sa (cf. Ps. 1:3).
Este cu putinţă a înţelege pilda talanţilor ca timp al vieţii dat omului. Talantul este ceva pe care un om nu îl poate avea prin lucrarea proprie; talantul este dat omului de Dumnezeu. Totuşi, nu este chiar un dar (deşi omul îl poate folosi pentru propriul câştig); aparţine lui Dumnezeu şi trebuie în cele din urmă înapoiat Acestuia. Unii oameni trăiesc vieţi îndelungate, alţii mai scurte, dar fiecare este în stare de a-şi întrebuinţa viaţa pentru a face bine. Cel ce nu face astfel, se distruge fiinţial. Talantul este de asemenea darul dragostei pe care Dumnezeu a sădit-o în inima omului şi pe care el trebuie să o sporească în timpul vieţii; talantul este harul Duhului Sfânt sădit în om pentru viaţa veşnică şi pentru a face bine. Şi astfel, “talantul” este timpul vieţii acesteia dat nouă pentru a face bine; Frate, caută o tâlcuire la această pildă în scrierile Sfinţilor Părinţi. Eu, un biet nemernic, am arătat doar câteva gânduri, care pot fi adevărate sau greşite. Nu ştiu.
Iar acum, frate, îţi voi spune cum pune diavolul în inimile noastre un simţământ de deznădejde pentru a ne slăbi eforturile şi dorinţa de mântuire. El vrea să ne facă să credem că nu ne putem mântui cu nici un chip, că aceasta e cu putinţă numai pentru sfinţi, pentru locuitorii pustiului, mucenici, mărturisitori şi mari asceţi, dar nu pentru noi, păcătoşii, care nu ştim nici măcar să ne pocăim cum se cuvine. Cunoaşte, frate, că El a sădit aceleaşi simţăminte de deznădejde şi slăbiciune şi în aceşti sfinţi, insinuând că vieţile lor erau zadarnice şi că nevoinţa lor este fără folos sau destul de neînsemnată pentru a fi primită de Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor lor. Dar ei au respins aceste provocări ale ispititorului şi s-au arătat, precum ştim, biruitori. Aşa şi tu, să lepezi departe de la tine aceste gânduri şi să ai nădejde tare. Dacă te simţi îndemnat să iei asupra ta o nevoinţă mai mare decât cea care ţi s-a dat ca ascultare în mănăstire sau de către bătrânul tău, fă, dar, după gândul tău, dar numai prin binecuvântarea părintelui duhovnic sau a bătrânului. Fără această binecuvântare, nici o nevoinţă, mică sau mare, nu-ţi va fi de vreun folos şi va fi socotită ca nimic. Şi nu-l sili în vreun fel pe părintele tău duhovnic sau bătrânul tău să-ţi dea o astfel de binecuvântare; lasă mai degrabă totul la voia şi responsabilitatea lui pentru tine înaintea lui Dumnezeu. În general, nu încerca să întreprinzi nimic, niciodată, fără o binecuvântare. Te-ai încredinţat bătrânului tău cu toată viaţa, iar Dumnezeu l-a însărcinat cu călăuzirea ta cum se cuvine. În viaţa duhovnicească totul trebuie făcut cu cea mai mare umilinţă, întotdeauna zicând Părintelui Ceresc “Facă-se voia Ta!”
Desigur că sfinţii, în dragostea lor pentru Dumnezeu şi pentru slăvitele lor fapte de nevoinţă, vor moşteni ceva deosebit de măreţ, dar chiar şi pentru tine, care-ţi lucrezi mântuirea, este gătită mântuirea. Şi să ştii că dacă vei primi – după aşezarea sufletului – cel mai puţin în Împărăţia cerurilor, faţă de marea răsplătire a sfinţilor, acest “puţin” va fi uriaş şi va depăşi cu mult toate aşteptările tale; va depăşi orice ai fi putut tu nădăjdui sau închipui – în aşa măsură încât nici nu se poate gândi sau roşi în cuvinte, că Dumnezeu nu da Duhul cu măsură (Ioan 3:34), şi milostiv şi îndurat este Domnul (Ps. 110: 4), milostiv, îndurat şi îndelung-răbdător (Ioil 2:13).
Cu adevărat, diavolul a dat lovitura cumplită neamului omenesc. Iar noi ne-am împotrivit, şi am pierdut Raiul, şi bucuria, şi nemurirea. Am cedat fără luptă toată cetatea vrăjmaşului. Dar în război, aceasta nu e prima bătălie care hotărăşte urmărea. Nu s-a întâmplat adesea în istorie ca neamurile şi marile oşti să sufere înfrângeri şi pierderi, să rămână fără cele necesare luptei, să se retragă şi, în general, să sufere lipsuri, pierderi şi necinste? Cu toate acestea, comandanţii iscusiţi nu s-au predat şi nu şi-au îngăduit să fie cuprinşi de deznădejde, ci au continuat războiul, şi, în ciuda tuturor înfrângerilor pe care le-au suferit înainte, ei au dat vrăjmaşului o lovitură neaşteptată, ieşind în cele din urmă biruitori.
Tot aşa, frate, nu te îndoi de biruinţa ta. Dacă continui lupta şi nu laşi jos armele şi nu părăseşti câmpul de luptă, ci, mai degrabă, nu bagi în seamă înfrângerile de dinainte, dacă ţii cu tărie scutul credinţei şi ţii pe cap coiful mântuirii şi nu laşi să-şi scape sabia duhului, adică sabia cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ef. 6: 16-17), atunci vei câştiga biruinţa, şi premiul va fi al tău. Este Cineva care va luptă alături de tine, şi, dacă chiar vrei să ştii, El deja l-a biruit pe vrăjmaş, care [vrăjmaş] este şi vrăjmaşul tău. Dumnezeu Însuşi este cu tine; El este Compatriotul tău, Apărătorul tău, al tău cu totul.
Cu numele Lui, cu nădejde în El şi cu dragoste faţă de El, du-te şi luptă! Dacă eşti rănit, adică dacă păcătuieşti într-un fel sau altul – fiindcă lupta nu e uşoară şi vrăjmaşul e iscusit în a da lovituri – , nu te descuraja, căci pentru un creştin nici o rana nu poate fi mortală. Vino la spitalul de pe linia frontului, adică la Biserică, şi aici pocăieşte-te de păcatele şi de neputinţele tale, şi rănile tale se vor vindeca de îndată. Săgeata păcatului care te-a vătămat este scoasă şi rana deja nu mai este. Întoarce-te dar înapoi la luptă cu vrăjmaşul. Iată, vrăjmaşul ţi-a smuls printr-o lovitură sabia; cum s-ar zice, te-a aruncat într-o stare de slăbiciune prin temeri, mâhniri, nenorociri, care, ca să zic aşa, te-au dezarmat. Pleacă-te cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu, apleacă-te şi apucă armele, mustră-te pentru slăbiciune şi respinge atacul vrăjmaşului. Dacă lucrezi astfel, vei ieşi biruitor şi, că biruitor, vei fi încununat. O, creştine, tu eşti ostaş al lui Hristos în această viaţă, şi nu eşti chemat la o vieţuire obişnuită, paşnică, liniştită, ci la război, la un război cumplit. Dacă în acest război vei fi biruitor, te vei bucura de pace, cinste şi fericire în veacul ce va să vină.
Inima ta e mică. Nu primi nimic de prisos. Lasă loc în inima ta numai pentru Dumnezeu şi pentru dragostea ta pentru El. Pentru acest scop te-a adus Dumnezeu în lume şi ţi-a dat un suflet raţional – ca să dobândeşti mântuire şi să stai cu Dumnezeu pentru totdeauna în veşnică viaţă şi bucurie. O, monahule, dac-ai şti cât de fericit eşti şi ce “parte bună” ţi-ai ales! Iubeşte pe Dumnezeu, Care ţi-a dat această fericită soarta pe pământ, şi fii credincios Domnului Iisus Hristos până la moarte (cf. Apoc. 2: 10), încredinţat de dorinţa Lui tare de a te mântui şi de a te ajuta în toate. Cunoaşte de asemenea că este cu neputinţă să nu fii mântuit dacă faci efortul de a-ţi întinde firava ta mână către puternică “mâna dreaptă” a lui Dumnezeu – aceste este harul lui Dumnezeu care te cheamă către mântuire, oferindu-ţi un ajutor puternic în acest scop, în vreme ce “mâna” ta este puternică şi lucrătoarea dorinţa de a fi mântuit, şi dragostea ta pentru Dumnezeu, şi credinţa. Predă-te cu totul lui Dumnezeu; smereşte-te înaintea Lui şi înaintea fraţilor tăi, înaintea altora; dispreţuieşte-te; socoteşte-te că nimic, că vameşul din Evanghelie (cf. Luca 18), şi te vei mântui. Omul smerit dobândeşte mântuirea şi primeşte harul lui Dumnezeu.

                                                                                                                     Cugetările unei inimi smerite, Editura Egumeniţa

Leave a reply

required