Sfântul Proroc Isaia evidenţiază nerecunoştinţa poporului lui Israel faţă de Dumnezeu: Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu Mă pricepe (Isaia 1, 3). Vedeţi cât de aspru judecă Sfântul Proroc, prin aceste cuvinte, nerecunoştinţa poporului lui Israel? El dă drept exemplu animalele necuvântătoare, care arată ataşament faţă de stăpânul lor.
În Viaţa Sfântului Gherasim, care a trăit la Iordan, s-a petrecut un lucru interesant. Acesta a văzut odată un leu stând pe nisip şi suferind tare. Leul îşi lingea laba în care intrase un spin. Sfântul Gherasim s-a apropiat de el, i-a luat labă şi i-a scos spânul. Şi ce s-a întâmplat? Leul a nutrit din acel moment o mulţumire neobişnuită faţă de sfânt şi, până la moartea stareţului, nu s-a despărţit de dânsul, iar atunci când Sfântul Gherasim a murit, pe mormântul lui  acest leu recunoscător a jelit mult timp, şi în cele din urmă acolo a şi murit.
Eu cunosc un caz în care un medic, văzând pe drum un câine bolnav, l-a luat la sine şi l-a vindecat. Câinele era nespus de recunoscător acestui medic milostiv, precum leul Sfântului Gherasim. A mers după el toată viaţa şi nu o dată a adus la dânsul şi alţi câini bolnavi pentru a-i vindeca. Vedeţi cât de multe trebuie să învăţăm de la aceste animale recunoscătoare? Dar noi nu suntem aşa. Nouă din zece vindecaţi s-au dovedit nerecunoscători. Credeţi voi, oare, că aceşti nouă nerecunoscători erau oameni răi? Nu! Domnul a vrut să ne arate prin aceasta că şi printre noi se află destui nerecunoscători.
De ce oamenii sunt nerecunoscători? De ce răspund atât de des cu nerecunoştinţă şi îi defăimează pe binefăcătorii lor?
La baza nerecunoştinţei stă iubirea de sine, egoismul. Nerecunoscătorii au o părere atât de înaltă despre sine, că se gândesc prea puţin la alţii, consideră că ceilalţi sunt obligaţi să le acorde atenţie şi de aceea orice binefacere o consideră de nimic, o primesc ca pe ceva ce li se cuvine. Există printre oamenii de acest fel unii foarte mândri, cărora le este neplăcut să primească binefaceri. Atât timp cât au nevoie de ceva, merg şi cer ajutor, iar când primesc ceea ce au dorit, în locul recunoştinţei se iveşte în inima lor iritarea şi răutatea. Nu suportă faptul că a fost necesar să ceară, că s-a găsit un om nobil care le-a oferit ajutor. Şi nu se gândesc deloc să-i mulţumească. Ba mai mult decât atât, uneori inima lor se înăspreşte şi acest sentiment al iubirii de sine generează ură faţă de binefăcătorul lor.
Preaînţeleptul Iisus, fiul lui Sirah, a spus următoarele cuvinte despre oamenii nerecunoscători:
Mulţi au socotit împrumutul ca bani găsiţi şi au făcut necaz celor care i-au ajutat pe ei. Până să ia împrumutul, săruta mâna celui care îi dă şi pentru banii aproapelui vorbeşte cu glas ademenitor; iar când este vremea să întoarcă, atunci tărăgănează, şi se apăra cu cuvinte de lene şi învinuieşte vremea. De va putea, abia va întoarce jumătate şi o va socoti ca bani daţi de pomană. Iar dacă nu, pentru că l-a lipsit de bani, i se face lui vrăjmaş pe degeaba. Blesteme şi sudalme îi va răsplăti şi, în loc de cinste, îi va plăti cu necinste (Înţelepciunea lui Isus Sirah 29, 4-6).
Dintre toate felurile pe care le îmbracă nerecunoştinţa omenească, cea mai gravă este cea a copiilor faţă de părinţii lor, foarte răspândită astăzi.
Spuneţi-mi, pe cine, dacă nu pe părinţi, trebuie să-i considerăm primii şi cei mai mari binefăcători ai noştri? Ei ne-au dat viaţă, ne-au răbdat capriciile copilăreşti, neajunsurile şi uneori chiar şi ofensele. Cine, dacă nu părinţii, care s-au îngrijit atât de mult de noi şi care şi-au pus sufletul pentru noi, merită recunoştinţa noastră? Deseori vedem că pe părinţii bătrâni, care au pierdut capacitatea de a munci, copiii răi îi alungă din casă, sau dacă nu-i alungă, atunci cu blestem şi cu răutate le dau pâinea necesară.
Ascultaţi ce spune înţeleptul Iisus, fiul lui Sirah, despre cinstirea părinţilor:
Cu fapta şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântare de la ei. Ca binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până  în temelie… Ca un hulitor este cel care părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa (Înţelepciunea lui Isus Sirah 3, 8, 9, 16).
În Deuteronom citim cuvinte înfricoşătoare: Blestemat este cel care vorbeşte de rău pe tatăl său sau pe mama sa! În cartea Ieşirii citim cuvinte şi mai înfricoşătoare: Cel ce-l bate pe tatăl său trebuie să fie dat la moarte.
Poporul lui Israel îi ucidea cu pietre pe călcătorii de lege. Era necesar doar ca pedeapsa să devină un eveniment înfricoşător în viaţa poporului, pentru ca acesta să înţeleagă cum sunt pedepsiţi cei care se poartă nemilos cu părinţii lor şi să conştientizeze gravitatea acestui păcat.
Aşa a fost în timpurile vechi. Dar în prezent lucrurile s-au schimbat. Această lege nu se mai aplică nicăieri. Cel ce-şi bate tatăl, care vorbeşte de rău pe mama sa, la noi deseori rămâne nepedepsit. Iar dacă părinţii se hotărăsc să depună plângere în instanţă împotriva tratamentului la care sunt supuşi de proprii copii, viaţa lor va deveni şi mai amară.
Dar legea lui Dumnezeu este veşnică şi dreptatea Lui este neclintită, şi, dacă nu vor fi pedepsiţi acum cei care îşi bat părinţii, atunci vor fi condamnaţi de Dumnezeu la pedeapsă veşnică. Şi deşi nimeni nu-i ucide acum cu pietre blestemul lui Dumnezeu, judecata lui Dumnezeu îi va pedepsi veşnic, fiindcă dreptatea lui Dumnezeu întotdeauna se va împlini, chiar şi atunci când oamenii vor înceta s-o urmeze.
Să gândească la aceasta cei care îi ofensează pe părinţi, cei care îl alungă din casă pe tatăl bătrân sau pe mama bătrână, care îi condamnă la foame, lipsindu-i de ajutor. Fie să-şi aducă aminte că şi pentru ei se va îndeplini această lege veche! Fie să-şi amintească de judecata lui Dumnezeu şi să se cutremure în faţa ei!
Domnul Iisus Hristos, când i-a vindecat pe cei zece leproşi, ştia că nouă dintre ei se vor arăta nerecunoscători, dar chiar şi aşa, i-a vindecat pe toţi. Şi-a revărsat mila nemărginită asupra tuturor – şi vrednici, şi nevrednici. Şi-a dat viaţa şi pentru păcătoşi, şi pentru nerecunoscători. EI a suferit pe Crucea de pe Golgota de dragul nostru, al tuturor, chiar şi de dragul celor care L-au respins, care L-au dat la moarte.
Nerecunoştinţa omenească este ca o picătură în marea milostivirii lui Dumnezeu. Şi precum nu poţi tulbura marea aruncând în ea o mână de nisip sau de ceva necurat, tot aşa nu poate nerecunoştinţa omenească să tulbure cât de puţin milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de noi toţi. Trebuie să ţinem minte această.
În faţa ochilor noştri să stea întotdeauna Hristos înroşit de sânge, Care a murit pe Crucea Golgotei pentru noi, cei nerecunoscători.
Să ţinem minte Crucea Golgotei, să ne amintim întotdeauna milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de noi, nevrednicii şi păcătoşii.
Şi dacă ne vom aminti această, dacă vom lua exemplu de la cei care cu recunoştinţă consideră de datoria lor să-şi cinstească proprii părinţi, atunci mila lui Dumnezeu va fi cu toţi!”

                                                                                                Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Editura Sophia, Bucureşti, 2009

Leave a reply

required