Cred că unii dintre dumneavoastră aţi citit viaţa Sfântului Paisie. Ce vi s-a părut că este specific acestui om? Jertfa pentru aproapele său. Se făcea „ardere de tot” pentru celălalt. Îmi amintesc că odată când l-am întâlnit, mi-a spus: „Copilul meu, mi se întâmplă ceva care, dacă aş spune-o lumii, m-ar considera nebun. Dar ce să fac? Până prin 1974 aveam o aşa dragoste pentru Dumnezeu, încât, atunci când aceasta se manifesta înlăuntrul meu, chiar dacă mergeam pe drum, cădeam la pământ ca într-o stare de leşin, din pricina dragostei pentru Dumnezeu. Şi trecea destulă vreme, iar eu rămâneam acolo liniştit şi mă rugam. Mai apoi, îmi trecea.Începând cu 1974, această dragoste pentru Dumnezeu s-a schimbat, s-a transformat în dragoste pentru oameni. Mă rog cu atâta ardoare, încât, dacă aş spune-o altora, îmi vor spune că nu sunt în toate minţile. Mă rog în chilia mea, de exemplu,  pentru cei care  mi-au spus că întâmpină problema divorţului, şi plec în duh (en pneũmati) în Sidney, în Melbourne, în  Monaco, în Cipru, însemnându-i în chip nevăzut cu Sfânta Cruce, iar aceştia se liniştesc. Mă rog pentru bolnavii din spitale, pentru cei care se află la terapie intensivă, şi merg acolo în duh şi-i văd. Îi însemnez cu semnul Sfintei Cruci fără să ştie nimeni, iar ei se fac bine. Totul se întâmplă în chip nevăzut. Aceasta se repetă de multe ori”.
Vă mai istorisesc o altă întâmplare care, la fel ca cea  precedentă, nu este consemnată nicăieri. Un oarecare teolog, cu anumite îndoieli de ordin teologic,  a mers, chiar în preajma Praznicului Adormirii Maicii Domnului, în Muntele Athos. Acesta îi povestea altui prieten de-al său: „Ceea ce cântăm noi, «Apostoli de la margini, adunându-vă aici, în satul Ghetsimani, îngropaţi-mi trupul meu», este adevărat? Este cu putinţă ca Apostolii, care se aflau la marginile lumii locuite, să se înfăţişeze la înmormântarea Maicii Domnului? Eu nu pot să cred acest lucru. O cinstesc pe Maica Domnului, dar nu pot să cred asta. Poate că au fost prezenţi cu mintea, cu inima lor, dar să meargă acolo?”
Împreună cu alţi tineri, în total erau cinici, au mers la părintele Paisie ca să vorbească cu dânsul. Părintele Paisie îi spune teologului: „Măi teologule (theólogos), tu eşti un pic cam tulburat (tholólogos), rămâi puţin! Vino mai aproape! Lăsaţi-mă puţin cu el, le-a spus celorlalţi. De ce nu crezi în «Apostoli de la margini, adunându-vă aici, în satul Ghetsimani, îngropaţi-mi trupul meu», pe care, de altfel, o şi cânţi, psalt fiind?” Tânărul a rămas şocat. Părintele Paise i-a spus: „Aşteaptă puţin!” Îl apucă de mână şi merg împreună în Londra, în Frankfurt, merg în altă ţară în care obişnuia să meargă tânărul, apoi în Elveţia, iar mai apoi revin amândoi în chilia dânsului. „Cum am mers acolo unde ai fost şi tu, şi ne-am întors în chilia mea acum? Aşadar, aşa au mers şi Apostolii”.
Există multe, foarte multe semne mai presus de fire. Acest om a depăşit orice reuşită, orice izbândă duhovnicească, şi nu este întâmplător faptul  că a fost trecut în rândul sfinţilor într-un timp foarte scurt. Este mare lucru!
Să vă mai spun ceva. O familie cunoscută mănăstirii noastre  avea o verişoară, a cărui ginere era ateu. Într-o după-amiază, în Tesalonic fiind, îi spune: „Nu vrei să mergem să ne închinăm la mormântul Sfântului Paisie?” Tânărul i-a răspuns: „Mergeţi voi, eu nu cred. De ce să merg cu voi?” În fine, fata, logodnica lui, să  spunem aşa, -acum, ştiţi, îi spune concubină, iar lui concubin- , l-a întrebat: „Nu  mergi şi tu împreună cu noi?” „Bine voi merge. Dar nu voi urca să mă închin”. Când au ajuns acolo fata l-a convins, totuşi, să se închine. A mers  la mormânt cu o teamă în suflet, a făcut semnul Sfintei Cruci în grabă, şi s-a închinat. S-a retras apoi în tăcere şi a rămas pe gânduri. „Ce ai păţit?” „Nu aţi văzut nimic acolo?” „Nu am văzut nimic”. „Nu aţi văzut un călugăr care stătea deasupra mormântului şi care, imediat ce ne-am apropiat, a intrat în mormânt?” „Nu, nu am văzut”. „Eu l-am văzut. Era părintele Paisie!” De când s-au întors de la mormântul Sfântului Paisie a devenit un mădular credincios al Bisericii.
Există foarte multe întâmplări. Sfinţii noştri vor trăi în veci, sfinţii sunt vii! Noi, din cauza nesensibilităţii duhovniceşti de care dăm dovadă, mai exact, inima noastră necurată ne provoacă o lipsă de sensibilitate, devenim ca nişte „buşteni”, deoarece nu avem acea scânteie duhovnicească, astfel încât să-l iubim pe Dumnezeu cu adevărat, adică să simţim şi noi Harul Duhului Sfânt.

Traducere din limba greacă de Cătălin Dobri

Leave a reply

required