S–ar putea ca cineva să spună: „Iubirea o am în inimă”. Da, dar metaniile şi toate nevoinţele sunt de trebuinţă, fiindcă sunt forme, dar prin mijlocirea acestor forme izbutim să ajungem la esenţă. Dacă nu ajungem acolo, toate astea sunt zero. Aşa este. Să fac acum tumbe, să vadă Dumnezeu, să fie mulţumit? Nu prin astea este Dumnezeu mulţumit. Nici nu adăugăm ceva lui Hristos prin slăvirea pe care I-o aducem. Noi rodim, noi suntem cei care avem această nevoie.
Acum au apărut o mie şi o sută de erezii. Aţi văzut de ce sunt în stare? Ajung la exerciţii gimnastice, cu picioarele drept în sus şi se străduiesc să influenţeze prin ele sufletul. Noi nu spunem aşa, ci atunci când metaniile se fac pentru Hristos, harul lucrează nemijlocit în suflet, aduce pocăinţă, aduce linişte, pace şi bucurie. Dar acestea vin prin dumnezeiescul har şi apoi se foloseşte şi trupul.
Cândva, existau stăpâni şi robi. Pentru a-şi arăta supunerea şi respectul, robii îngenuncheau în faţa stăpânilor. Tot astfel şi noi, prin metanii arătăm că suntem smeriţi robi ai lui Dumnezeu. Ne arătăm micimea, dar şi respectul, într-un chip simţit. Prin metanii se întâmplă ceva: creştinul se smereşte şi asta ajută ca harul lui Dumnezeu să vină înlăuntrul său. Când vine harul, atunci inima lui devine foc. Focul iubirii naşte jertfe. Jertfă şi prinos sunt metaniile. La slăvirea lui Dumnezeu participă omul întreg, suflet şi trup.

                                                                  Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Editura Egumeniţa, 2003, p. 283

Leave a reply

required