Nici o condiționare a omului nu‐l poate împiedica de a se deschide şi orienta spre lumină. De aceea libertatea omului îl arată mai presus de condiționări, în menirea sa de a primi şi de a asuma pe crucea iubirii sale condiționările lumii şi memorialul adamic, şi de a le aduce spre prefacere înaintea lui Dumnezeu. Spun crucea iubirii, pentru că iubirea, oricât de fragilă, a făpturii, exprimă o însoțire cu iubirea dumnezeiască ce a chemat‐o la viață.
Şi o pogorâre împreună cu aceasta în iadul suferinței, al memoriilor şi moştenirilor pătimaşe, pentru a transfigura toată firea. De aceea, orice mişcare de iubire tinde spre Plinirea Trupului lui Hristos, şi prin urmare este purtătoare de cruce, poartă crucea suferinței omului întreg, şi a întregii umanități. Căci iubirea este prin excelență viață sobornicească.

                                          Părintele Philotheos Pharos, Înstrăinarea ethosului creştin, Editura Platytera, Bucureşti, 2000, p. 18

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.