Părinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoinţa duhovnicească?
Până în punctul în care şi noi îl ajutăm pe Dum­nezeu ca să ne ajute.
Când cerem ceva de la Dumnezeu şi mult timp nu ajută, să ştiţi că există mândrie. Dacă avem patimi, de pildă, lăcomia pântecului, vorba deşar­tă, mânie, invidie etc. şi în paralel avem şi mândrie. Dum­nezeu nu ajută, pentru că împiedicăm harul dumneze­iesc. Chiar şi numai predispoziţie spre mândrie dacă avem în noi, şi tot ÎI împiedicăm pe Dumnezeu să ne ajute, chiar de ne nevoim şi ne rugăm poate mai mult decât tre­buie.
E cu neputinţă să nu ajute Dumnezeu atunci când nu există pericolul ca omul să-şi ridice nasul. De îndată ce pleacă predispoziţia spre mândrie şi omul îşi dobân­deşte sănătatea sa sufletească, atunci Dumnezeu îl va elibera imediat de patima ce îl chinuie şi îl va răsplăti şi pentru prisosinţa lui de nevoință.
De aceea, ca să ne aju­tăm pe noi înşine trebuie să-L ajutăm pe Dumnezeu prin cugetarea noastră smerită. Să spunem: „Mare netrebnic sunt, Dumnezeul meu. Te rog, iartă-mă şi mă ajută!”. Atunci ajută Dumnezeu, căci sufletului i se cuvine ajutor, deoa­rece s-a lăsat în mâinile Lui cu dispoziţie bună şi smerită.
Trebuie să credem că Hristos şi Maica Domnului ne păzesc şi ne ajută totdeauna, numai să avem cugetare smerită. Dumnezeul nostru nu este surd, ca să nu ne audă, nici orb, ca să nu ne vadă, precum este Baal.

                       Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire Duhovnicească, Editura Publistar, 2000, pp. 288-289

Leave a reply

required