Practicile caritabile în Biserica Ortodoxă
“S
e cade ca de la bun început să risipim o neînţelegere manifestată în mod curent în ceea ce priveşte locul practicilor caritabile în Biserica Ortodoxă. În Occident adeseori se crede că Biserica Ortodoxă este mai mult „contemplativă” decât „activă” şi că are în privinţa carităţii o concepţie mai curând interiorizată decât exteriorizată, mai degrabă personală decât socială, duhovnicească, şi nu instituţională.
Această impresie a fost generată de faptul că multe dintre Bisericile Ortodoxe au trăit o mare parte a secolului al XX-lea sub regimuri comuniste, care toate urmăreau să reducă locul şi, prin urmare, şi influenţa şi acţiunea Bisericii în sânul societăţii.
Dar putem observa că, în ţările care n-au avut astfel de regimuri, acţiunea caritabilă a fost întotdeauna foarte prezentă pe plan „exterior”, social şi instituţional, şi că ea a revenit în ţările eliberate în prezent de sub jugul comunist, în care renasc şi se dezvoltă sub egida Bisericii, şi cu participarea a numeroşi clerici şi laici, spitale, orfelinate, creşe, adăposturi, centre de educare, instituţii de ajutorare a celor lipsiţi de cămin şi de venituri, a vârstnicilor, copiilor bolnavi, a tinerilor rupţi de familia lor, a drogaţilor, a prizonierilor şi a tuturor persoanelor defavorizate, excluse din societate sau care au nevoie de ajutor.
O astfel de acţiune caritabilă, manifestată pe plan social şi organizată instituţional, corespunde de altfel unei vechi şi îndelungate tradiţii în Răsăritul Creştin. Sfântul Vasile cel Mare, care a trăit în secolul al IV-lea, este îndeosebi cunoscut drept un organizator neobosit al unor astfel de instituţii de ajutorare a săracilor şi fondator al primelor spitale.
Cât priveşte ideea însăşi că Biserica Ortodoxă ar fi mai curând „contemplativă” decât „activă”, având despre caritate o concepţie mai degrabă interiorizată decât exteriorizată, spirituală, iar nu instituţională, este falsă într-un sens şi adevărată în altul.
E falsă dacă se înţelege prin aceasta că acţiunea e respinsă în numele contemplaţiei, în schimb e adevărată dacă se consideră că, în perspectiva ortodoxă, acţiunea nu poate fi niciodată autonomă, ci trebuie să fie întotdeauna întemeiată pe o raportare la Dumnezeu, care acordă valoare spirituală relaţiei cu celălalt.
Aceasta înseamnă aşadar o prioritate „logică” a carităţii trăite lăuntric în raport cu aceea exteriorizată prin acţiune, dar nu implică în nici un caz o opoziţie şi cu atât mai puţin o excludere a acesteia din urmă de cea dintâi. Caritatea „interioară” şi caritatea „exteriorizată” apar ca două modalităţi complementare şi indisociabile: caritatea ca atitudine spirituală interioară se exteriorizează în comportament, acţiune şi vieţuire exterioară, pe care le inspiră, le orientează, le dinamizează şi le spiritualizează; iar acestea, la rândul lor, concretizează şi autentifică atitudinea interioară.
Tot aşa, ideea că atitudinea „personală” este mai importantă în ochii Bisericii Ortodoxe decât activitatea „socială” este şi ea falsă dacă se înţelege prin aceasta separarea sau chiar opoziţia celor două, şi adevărată dacă se considera că activitatea socială, în perspectiva creştină, nu poate fi niciodată impersonală şi trebuie aşadar să ia întotdeauna forma unor raporturi care au drept izvor şi ţel persoanele aflate în relaţie. Trebuie, pe de altă parte, să subliniem faptul că nu doar concepţia creştină despre caritate implică un raport concret cu aproapele, ci şi întreaga viaţă creştină.
După cum voi arăta în continuare, teologia ortodoxă contemporană a valorizat puternic concepţia despre viaţa spirituală ca viaţa de comuniune, tradusă prin trecerea de la un mod de existenţă individual, marcat de plierea pe sine, la un mod de existenţă personal, marcat de deschiderea către celălalt şi relaţia cu el. Această concepţie e nemijlocit ancorată în Sfânta Scriptură, pentru că unul dintre textele majore în ceea ce priveşte acţiunile caritabile, pilda samarineanului milostiv (Lc 10, 25-37), învaţă că în faptele de caritate relaţia personală şi concretă cu aproapele este esenţială. Întrebarea Domnului: Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Indică, prin inversiunea neaşteptată pe care o comportă, că nu cel căzut în mâinile tâlharilor este aproapele celor trei oameni care au trecut pe lângă el, ci acela care i-a venit în ajutor se arată a fi aproapele celui aflat în nevoie. Această inversiune vrea să semnifice că aproapele nu există ca realitate generală şi abstractă, exterioară nouă, ci doar ca persoană unică şi concretă, cu care noi intrăm într-o relaţie de asemenea concretă. A iubi întreaga umanitate sau a-i iubi pe oameni în general înseamnă a nu iubi pe nimeni. Aproapele nu există ca atare pentru mine decât într-o relaţie personală, reală şi nemijlocită, în care mă fac eu însumi aproapele lui, prin legătura pe care o stabilesc cu el, prin ajutorul pe care i-l dau, prin prezenţa mea iubitoare pe care îl fac s-o simtă.
Consideraţiile precedente nu exclud dimensiunea instituţională a practicilor caritabile: instituţiile religioase trebuie să fie un mod de concretizare a vieţii spirituale, dând carităţii posibilitatea de a se exersa cu o mai mare eficacitate. Ele subliniază însă faptul că viaţa spirituală trebuie în mod constant să inspire şi să anime instituţiile, dat fiind riscul că acestea să se înţepenească într-o funcţionare autonomă şi „birocratică”: aceste consideraţii ne semnalează şi faptul că relaţiile personale nu trebuie niciodată să cedeze locul unor structuri impersonale.
Perspectiva ortodoxă afirmă, aşadar, că dimensiunea interioară sau subiectivă a carităţii şi dimensiunea sa exterioară sau obiectivă sunt inseparabile, dar insistă, fără nici o îndoială, asupra faptului că lucrul acesta e valabil în ambele sensuri. Dacă este adevărat că iubirea aproapelui trăită interior trebuie exprimată exterior în mod concret, practicile caritabile nu pot avea însă o dimensiune pur obiectivă. Din perspectiva ortodoxă, practicile caritabile nu capătă un sens creştin decât printr-un raport cu Dumnezeu, trăit în mod subiectiv de cel care le împlineşte, în care acestea să-şi afle izvorul, înfăptuirea şi ţelul, ceea ce le deosebeşte de actul filantropic, de acţiunea umanitară şi de ajutorul social lipsite de o perspectivă creştină. De aceea, din punct de vedere ortodox, nu poate exista o acţiune caritabilă pur instituţională, obiectivă şi autonomă, care să nu implice în mod activ, în însăşi săvârşirea ei, viaţa spirituală a celor ce o împlinesc, singura care îi poate acorda semnificaţia şi valoarea ei creştină.
Trebuie să notăm şi faptul că Părinţii – care, urmând Scripturii, dau în general numele de „milostenie” acţiunilor caritabile (nume care trebuie înţeles într-un sens mai larg şi pozitiv, iar nu în sensul strict şi oarecum peiorativ, de „pomană”, pe care l-a dobândit în zilele noastre) – insistă asupra semnificaţiei spirituale pe care o are pentru cel care o împlineşte. „Milostenia” face parte din procesul de transformare spirituală a creştinului. Ca să arate limpede acest lucru, Sfântul Ioan Gură de Aur face o afirmaţie ce poate părea paradoxală şi chiar şocantă dacă nu se ţine seama de contextul şi intenţia ei pedagogică; astfel, el spune că: „Dumnezeu a poruncit milostenia nu atât pentru ajutorarea nevoiaşilor, cât pentru folosul duhovnicesc al celor ce o fac”. De aceea, potrivit naturii ei, milostenia nu este activism, ci virtute, adică, mai înainte de orice, o buna obişnuinţă a sufletului. Este însă de la sine înţeles că această bună obişnuinţă a sufletului, dacă e după dreptate, se arată în chip firesc în fapte, care devin şi ele o bună obişnuinţă.
Dimensiunea nu doar activă, ci şi materială a practicilor caritabile se explică mai cu seamă prin faptul că ele se adresează cel mai adesea aproapelui ca om care vieţuieşte în trup, străduindu-se să răspundă suferinţelor şi nevoilor vitale pe care acesta le resimte trupeşte. După cum am arătat în altă parte, tradiţia ortodoxă acordă trupului un loc şi o valoare importantă. Spre deosebire de curentele filosofice sau sectare care devalorizează trupul, antropologia Sfinţilor Părinţi răsăriteni nu doar că subliniază cu putere faptul că făptura umană este în chip indisociabil duh, suflet şi trup, şi că trupul este o dimensiune inalienabilă a persoanei, ci şi afirmă cu îndrăzneală că omul a fost creat – şi deci constituit – după chipul lui Dumnezeu chiar şi în ceea ce priveşte trupul său. Faptul că întruparea stă în centrul credinţei creştine a întărit puternic această valorizare a trupului, pentru că de aici se vede că Hristos a mântuit şi a îndumnezeit în Sine întreaga natură umană, şi astfel a mântuit şi a îndumnezeit potenţial trupul fiecărei fiinţe omeneşti. Această valorizare a trupului a făcut ca, în mod firesc, grija faţă de trupul aproapelui să fie socotită de tradiţia ortodoxă drept o dimensiune fundamentală a practicilor caritabile.
Totuşi Biserica Ortodoxă nu consideră fapta de milostenie dintr-un punct de vedere exclusiv material şi nu uită faptul că omul nu se hrăneşte numai cu pâine (cf. Deut. 8, 3; Mt. 4, 4). Dacă putem defini practicile caritabile drept un ajutor acordat aproapelui, acest ajutor trebuie să răspundă tuturor nevoilor sale, care privesc toate laturile fiinţei lui: nevoi materiale (hrana, îngrijirea trupului, locuinţă, loc de muncă etc.), dar, după cum subliniază adesea Părinţii, şi nevoi spirituale: aducându-l la Dumnezeu, dacă s-a înstrăinat de El, contribuind la îngrijirea bolilor sale spirituale şi la sporirea lui duhovnicească, dorindu-i mântuirea, ajutându-l prin cuvânt, slujire şi mai ales prin rugăciune. E de la sine înţeles că aceste activităţi trebuie săvârşite în mod gratuit (cf. Mt. 10, 8), numai şi numai spre binele şi folosul aproapelui, în deplin respect faţă de libertatea sa personală. Practicile caritabile cer din partea celui ce le împlineşte ca latura materială să fie dublată de o latură deopotrivă afectivă şi spirituală, pe care o putem exprima prin cuvântul „compătimire”. Trebuie să amintim în această privinţă faptul că dacă practicile caritabile sunt în mod obişnuit desemnate, în Scriptură şi în scrierile patristice, prin cuvântul „milostenie”, termenul grec din care provine –eleemosune – înseamnă, pe lângă fapta de milostenie, şi „milă”, „compătimire”. Altfel spus, practicile caritabile constau şi în sprijinul psihologic, şi în ajutorul duhovnicesc acordate aproapelui sub forma consolării şi a îmbărbătării sale. În toate acestea, ele implică un angajament personal, care nu poate lipsi din nici o operă caritabilă, pentru că iubirea este fundamental dăruire de sine. Să ne amintim aici de cuvântul Domnului, care zice: Daţi milostenie întâi pe cele dinăuntru (Lc. 11,41).
În fine, iubirea de aproapele, caritatea, socotită în spiritualitatea ortodoxă drept suma tuturor virtuţilor, implică o multitudine de simţiri şi purtări duhovniceşti care trebuie să se manifeste în practicile caritabile, potrivit oglinzii pe care ne-o pune înainte Apostolul Pavel, spunând: Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Cor. I 13, 4-7). Caritatea, potrivit Părinţilor, se arată mai ales prin bunăvoinţă, bunătate, blândeţe, răbdare, compătimire, binefacere…
Practicile caritabile, ca gesturi exterioare, se întemeiază, sunt condiţionate şi cer în prealabil o lucrare lăuntrică, asupra sufletului, din care se nasc aceste stări duhovniceşti pomenite mai sus, pe care tradiţia spirituală ortodoxă o numeşte chiar praxis; lucrare ascetică de curăţire a sufletului de patimi, care sunt forme de alipire de sine sau de lumea privită în afara lui Dumnezeu. Părinţii spun că dragostea desăvârşită nu se arată decât în omul care s-a curăţit de toate patimile sale, căci numai el poate să se lepede de sine, să se deschidă şi să se dăruiască cu totul, intrând într-o relaţie de unire curată şi frumoasă cu aproapele şi cu Dumnezeu”.

                                                                                           Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creştină, Editura Sophia, Bucureşti, 2010

Leave a reply

required