Începuturile artei iconografice bizantine
Potrivit Sfintei Tradiţii, icoanele fac parte din învăţătura şi practica Bisericii Creştine, iar potrivit documentelor ele se aflau pe pereţii catacombelor când creştinii, persecutaţi de stăpânirea lumească păgână şi neputând să se roage la lumina zilei, o făceau în adăposturi subterane. O dată cu edictul din anul 313, când împăratul Constantin cel Mare – devenit apoi sfânt împreună cu maica sa, Elena – le-a dat creştinilor libertatea de a-şi manifesta credinţa şi cultul, aceştia au ridicat sute şi mii de biserici, pe care le-au împodobit cu picturi murale, dintre care unele se păstrează până astăzi.
Aşa s-a dezvoltat arta iconografică bizantină, a Bisericii Răsăritului, care a cunoscut un nou avânt în secolul VI, sub împăratul Justinian, şi a continuat să înflorească încă 200 de ani, dăruindu-le închinătorilor adevărate monumente de frumuseţe sacră.
Iconoclastia – 7 decenii de prigoană
Totul a mers bine până pe la începutul secolului VIII, când tronul imperiului a căzut pe mâna dinastiei isaurienilor, care nu aveau nimic în comun cu civilizaţia şi rafinamentele Bizanţului. Primul dintre ei, Leon al III-lea Isaurul, a pornit o teribilă campanie împotriva icoanelor, rămasă în istorie sub numele de iconoclasm (adică „distrugerea icoanelor”) sau iconomahie (adică „luptă contra icoanelor”), o urgie care avea să dureze peste 70 de ani, cu nenumărate victime omeneşti şi imense pierderi patrimoniale. Principala cauză care i-a determinat pe aceştia să ducă o luptă atât de crâncenă împotriva icoanelor a fost, pe de o parte, puternica influenţă a monofizismului, erezie care nega dubla natură a Mântuitorului Hristos, dumnezeiască şi omenească, afirmând că firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască şi că, prin urmare, nefiind şi om, Iisus nu putea fi reprezentat în icoană. Pe de altă parte, împăraţii isaurieni erau interesaţi să nu-şi deterioreze relaţiile politice cu califii musulmani din vecinătatea imperiului, care denunţau arta iconografică drept o abatere de la a doua poruncă a Decalogului, puternic inserată în Coran.
Pe durata celor 7 decenii s-au născocit cele mai crunte forme ale prigoanei. Toate bisericile au fost golite de icoane, care erau distruse. Toţi cetăţenii din Constantinopol şi Asia Mică au fost obligaţi să-şi aducă icoanele în pieţele publice, unde erau arse. Cei care se împotriveau erau arestaţi, exilaţi sau omorâţi. Cei care încercau să-şi salveze icoanele în ascunzători sau îngropându-le în pământ erau spionaţi, descoperiţi şi aruncaţi în temniţe. În biserici, frescele şi mozaicurile iconografice au fost arse şi acoperite cu straturi groase de tencuială şi var.
S-a recurs şi la metoda perfidă a discuţiilor publice între adversarii şi adepţii icoanelor, pentru ca aceştia din urmă să fie identificaţi, arestaţi şi supuşi torturilor. De asemenea, moaştele sfinţilor au fost batjocorite şi arse.
Pledoarie pentru cinstirea icoanelor
Deoarece împotrivirea poporului lua amploare, împăratul Constantin al V-lea a convocat un sinod care să consfinţească iconoclasmul din chiar interiorul Bisericii. Au participat 338 de episcopi, dar au absentat Patriarhii Ierusalimului, Alexandriei şi Antiohiei, precum şi Episcopul Romei. Sub ameninţări, participanţii au cedat, aşa că marea rezistenţă a rămas pe seama călugărilor, care, neavând nimic de pierdut, în afară de mântuirea sufletului, erau gata să-şi dea viaţa întru apărarea sfintelor icoane. Dintre aceştia, Sf. Ioan Damaschin a scris un tratat împotriva iconoclasmului, cu o amplă pledoarie pentru cinstirea icoanelor. Mai mult, el l-a înfruntat direct pe Leon al III-lea pentru abuz de putere, amintindu-i că „nu i se cade împăratului să-şi facă de cap în Biserică”. Nu mai puţin important a fost rolul Sf. Teodor Studitul, ca şi acela al Sf. Nichifor Mărturisitorul. Nu-l putem trece cu vederea nici pe Sf. Grigorie Decapolitul, ale cărui moaşte se afla pe pământ românesc, în Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea.
Prigoana a încetat o dată cu venirea pe tron a înţeleptei împărătese Irina, împreună cu fiul ei în vârstă de numai 10 ani. Din porunca acestei femei înţelepte şi doritoare de pace s-a ţinut în anul 787, la Niceea, cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, la care au participat aproximativ 350 de episcopi, sub preşedinţia Patriarhului Tarasie, şi care a restabilit cultul icoanelor, cu precizarea că lor li se cuvine doar cinstire, iar nu venerare precum sfinţilor sau adorare precum lui Dumnezeu, că prin ele nu cinstim materia din care sunt făcute, ci persoanele pe care le reprezintă, că o dată cu ele cinstim sfânta cruce şi sfintele moaşte, dar în limitele permise, fără exagerări. Tulburări din partea iconoclaştilor au mai fost şi după aceea, până când la cârma imperiului a venit o altă înţeleaptă femeie, împărăteasa Teodora. Sub oblăduirea ei, Patriarhul Metodie a convocat un sinod la care i-a invitat pe toţi episcopii, egumenii şi călugării care avuseseră de suferit în rezistenţa anti-iconoclastă. Atunci, la 11 martie 842, s-a hotărât ca prima Duminică din Postul Mare să se numească Duminica Ortodoxiei, adică a credinţei dreptmăritoare, consacrându-se astfel, o dată pentru totdeauna, cinstirea icoanelor în cultul creştin al Răsăritului.
Icoana – exemplul viu
Aşa cum bine ştiţi, construcţia unei biserici ortodoxe se întinde pe durata mai multor ani. Când noul locaş este acoperit, tencuit, pardosit şi încălzit, episcopul poate da binecuvântarea de a se sluji în el, dar provizoriu. Biserica e terminată şi poate fi sfinţită numai după ce a primit podoaba picturii, adică a iconografiei care îmbracă pereţii şi tâmpla cu scene biblice şi cu chipurile sfinţilor. Spre mijlocul locaşului, la îndemâna credincioşilor, se află icoana praznicară.
De asemenea, şi în casa fiecărui bun creştin se află cel puţin o icoană, sfinţită de preot şi aşezată, de obicei, pe peretele dinspre răsărit. Chiar şi omul cel mai simplu ştie că icoana nu este altceva decât reprezentarea vizuală a persoanei pe care o înfăţişează şi că rolul ei este acela de a înlesni comunicarea şi comuniunea cu acea persoană. În acest fel, sfântul din icoană, contemplat zilnic prin cinstire şi rugăciune, devine un fel de membru al familiei, unul de-al casei, căruia îi ceri mijlocirea, ajutorul şi în preajma căruia te simţi bine.
Icoana poate avea şi un rol pedagogic, atât în familie, cât şi în comunitatea elevilor dintr-o clasă şcolară. O icoană nu poate fi în contradicţie cu principiile educative ale dirigintelui, ci, dimpotrivă, le confirmă şi le consfinţeşte, numai că ea nu foloseşte metoda expozitivă, ci pe aceea a exemplului viu. Icoana Mântuitorului Hristos inspiră sentimentul bunătăţii, icoana Maicii Domnului pe acela al purităţii, icoana Sfântului Nicolae sau aceea a Sfintei Muceniţe Filofteia inspiră virtutea solidarităţii cu cel nevoiaş, icoana Sfântului Gheorghe îndeamnă la biruinţa binelui asupra răului, icoana Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca oferă gândul că răscumpărarea unui păcat, oricât ar fi el de greu, nu e niciodată prea târzie, dacă luăm jugul pocăinţei.
Icoana lui Hristos în suferinţa aproapelui
Până la venirea Mântuitorului Hristos nu era cu putinţă reprezentarea lui Dumnezeu, perceput ca spirit pur. Prin trimiterea Fiului Său pe pământ, nevăzutul Dumnezeu a realizat şi modalitatea de a fi văzut de oameni. Însuşi Domnul le spunea ucenicilor despre Sine: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Aşadar, de vreme ce Fiul a devenit trup prin Sfânta Fecioară Maria, a devenit şi materie. Or, materia are consistență, contur, formă, culoare, ea poate fi schiţată, desenată, zugrăvită sau – mai nou – fotografiată. Aşa s-a născut, după Tradiţie, primul portret al Mântuitorului, cel întipărit pe năframa Sfintei Veronica. Un astfel de portret devine, în Ortodoxie, prin sfinţire, icoană. Şi dacă icoana a devenit posibilă prin întruparea lui Hristos, cu atât mai firesc ea poate reproduce chipul Maicii Domnului şi pe al sfinţilor.
Identificarea lui Hristos cu omul va fi şi mai evidentă la a doua Sa venire. Principalul criteriu al Judecăţii de Apoi va fi răspunsul fiecăruia la întrebarea dacă el, în timpul vieţii pământeşti, L-a recunoscut sau nu L-a recunoscut pe Iisus în suferinţa omului de alături, fie că acesta era flămând sau însetat sau străin sau gol sau bolnav sau întemniţat (Mt 25, 34-45). Iisus Hristos se află în fiecare suferinţă umană şi exprimă solidaritatea lui Dumnezeu cu propria Sa creatură. Problema este dacă fiecare dintre noi L-a recunoscut sau nu pe Iisus Hristos în suferindul de lângă el şi dacă, prin urmare, şi-a exprimat solidaritatea lui cu Dumnezeu. Păcatul poate fi comisiv, dar şi omisiv: dacă poţi face binele şi-l faci, e o virtute urmată de răsplată; dacă poţi face binele şi nu-l faci, e un păcat urmat de pedeapsă. Tu, omule, eşti cel care te defineşti şi-ţi hotărăşti soarta.
Icoana şi îndemnul la solidaritate umană
Iată, deci, motivul pentru care Biserica noastră a hotărât, încă din vremea Patriarhului Justinian (1948- 1977), ca Duminica Ortodoxiei să fie ziua în care se face colecta pentru completarea Fondului Central Misionar. Acest Fond este destinat în exclusivitate ajutorării semenilor noştri aflaţi în lipsuri, în nevoi sau în suferinţe. Ştiind acum, prin mijlocirea icoanelor, că în fiecare suferinţă umană se ascunde şi aşteaptă Iisus Hristos, nu putem rămâne nepăsători. Din păcate, în ţara noastră încă există destui sărmani, bătrâni, văduve, orfani, copii abandonaţi, dar şi parohii sărace în mediul rural, care au nevoie de sprijinul nostru.

                                                                                                                                                          Î.P.S Bartolomeu Anania

Leave a reply

required