Toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt răbdate au în ele un chin îndoit [1]. Căci răbdarea omului micşorează apăsarea lor. Lipsa de curaj e maica chinului. Iar răbdarea e maica mângâierii şi o putere care obişnuieşte să se nască din lărgimea inimii. Dar această putere e greu să o afle omul în necazurile lui fără darul dumnezeiesc, care se iveşte din urmărirea rugăciunii şi din vărsarea lacrimilor.
Când Dumnezeu voieşte să necăjească pe om şi mai mult, îl lasă să intre pe mâinile lipsei de curaj. Şi aceasta naşte în el puterea tare a trândăviei [akedia], prin care gusta o sugrumare a sufletului care e una cu gustarea gheenei. Iar din aceasta vine duhul ieşirii din minţi [2], din care răsar zeci de mii de ispite: zăpăceala, iuţimea, hula, defăimarea, gândurile sucite, mutarea dintr-un loc în altul şi cele asemenea acestora. Iar de întrebi care este pricina lor, îţi voi spune că negrija. Leacul tuturor acestora este unul. Şi în mâna acestuia află cineva îndată mângâierea în sufletul său. Şi care este acesta? Smerita cugetare a inimii. Fără aceasta nu poate surpa cineva zidul acestor rele, ci le face mai degrabă să-l copleşească [3].

Să nu te mânii pe mine că-ţi spun adevărul. Ţi-l spun, pentru că nu l-ai căutat în sufletul tău. Dar de voieşti, intră în ţara lui şi vei vedea cum îţi dă ţie dezlegare de răutatea ta. Căci pe măsura smeritei tale cugetări, ţi se dă ţie şi răbdarea în necazurile tale [4]. Şi după răbdarea ta se uşurează şi greutatea necazurilor tale şi vei dobândi mângâiere. Iar după mângâierea ta, se măreşte dragostea către Dumnezeu. Şi după dragostea ta, se măreşte bucuria ta în Duhul cel Sfânt.
Totuşi pe cei ce sunt fii cu adevărat, Preamilostivul nu binevoieşte să-i scoată din încercările lor, nici nu-i izbăveşte de aceste încercări, ci-i îmbracă cu răbdare în ele. Şi toate aceste bunătăţi le primesc în mina răbdării lor, spre desăvârşirea sufletelor lor [5]. Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească prin harul Lui să răbdăm relele pentru dragostea Lui, intru mulţumirea inimii. Amin.

   ————————-Sfântul Isaac Sirul, Filocalia, volumul X, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1981

[1] Răbdarea e o tărie spirituală care micşorează tăria necazurilor. Prin faptul că nu le rabzi, nu le micşorezi şi nu le înlături. De suportat tot le suporţi, căci n-ai ce face. Dar suportarea fără răbdare e îndoit sau însutit de grea. Cu cât rabzi necazurile cu voia, cu atât pui un efort care le mărgineşte puterea; cu cât eşti mai fără răbdare în ele, cu atât le măreşti chiar prin aceasta, parându-ţi de nesuportat, fără limită şi de nestăpânit prin puterea ta. Necazul care-ţi apare, când nu-l rabzi, ca nemărginit, îl mărgineşti, îl stăpâneşti prin răbdare, căci în ea e puterea lui Dumnezeu care-l mărgineşte. Propriu zis simţi această putere cum îl limitează. Ε şi aceasta o formă a sinergiei: cu cât te încordezi mai mult în răbdare, cu atât puterea lui Dumnezeu îţi ajută să biruieşti necazul. Aceasta se spune în continuare.
[2] Lipsa de curaj e una cu sporirea trândăviei, ca renunţare la efortul de a răbda necazurile. Dar ea măreşte chinul până la proporţiile unui chin de iad. Aceasta e nelimitarea iadului, care are în ea şi un element subiectiv. Aceasta duce la deznădejde şi la o adevărată ieşire din minţi. Căci e o înrudire între ieşirea din minţi, deznădejde şi între sentimentul că greutatea şi durerea nu au margini. Ε în toate o lipsă de înţelegere a realităţii limitate a necazului; e o întindere subiectivă a întunericului la nesfârşit. Deznădejdea şi iadul sunt legate astfel de slăbirea voinţei de a răbda şi slăbirea voinţei, de lipsirea de harul dumnezeiesc.
[3] Smerita cugetare, fiind o recunoaştere a autolimitării prin cunoaşterea nesfârşirii puterii dumnezeieşti, vede prin aceasta şi limitarea necazurilor şi primeşte puterea răbdării lor. De aceea, unde e smerita cugetare nu poate fi iadul nelimitării părute a necazurilor şi a patimilor care sunt pricina lor. Unde se vede nelimitarea lui Dumnezeu, nu se mai poate trăi o altă nelimitare, cea a iadului. Prin această smerită cugetare ce are evidenţa nelimitării lui Dumnezeu, limităm şi durerile ce ni le poate pricinui apropierea morţii şi poate că şi urmările ei nelimitate. Iar cum prin mărirea subiectivă a durerilor, le dăm şi un fel de mărire reală pentru noi, aşa prin limitarea subiectivă a urmărilor morţii, le limităm şi în mod obiectiv.
[4] Este de remarcat paradoxul că smerenia, care e autolimitare şi care pare lipsă de efort, implică în ea cel mai mare efort şi deci şi puterea de răbdare a necazurilor, de limitare a lor, prin evidenţa nelimitării puterii dumnezeieşti pe care o trăieşte.
[5] Dumnezeu nu-i cruţă de necazuri pe cei iubiţi, pentru că fără ele n-ar spori în virtutea răbdării şi a smereniei. Dar dându-le necazuri, le dă şi putere să rabde şi să se smerească.

Leave a reply

required