Am citit odată într-un ziar o relatare despre un inginer care, testând un motor cu reacţie, a intrat din neatenţie în curentul de aer produs de motor, curent care l-a prins şi l-a înălţat departe de sol. Văzând ceea ce s-a întâmplat, asistentul său s-a grăbit să oprească motorul. Atunci însă inginerul a căzut la pământ mort.
Ceva asemănător se întâmplă şi cu omul de rugăciune: după ce a fost prins într-o sferă mai înaltă, el se întoarce la pământ „mort” faţă de multe lucruri ce ţin de lumea aceasta. O nouă viaţă plină de lumină s-a arătat în el, iar acum distracţiile copilăreşti ce preocupă pe marea majoritate a oamenilor încetează de a mai prezenta vreun interes sau vreo atracţie pentru el. Dacă ne măsurăm calitatea vieţii nu prin suma senzaţiilor psihofizice plăcute, ci prin extensiunea conştiinţei pe care o avem cu privire la realităţile universului, şi mai cu seamă, la Adevărul Dintâi şi Cel de pe Urmă, atunci vom înţelege ce anume stă în spatele cuvintelor lui Hristos: „Pacea Mea v-o dau”, spuse ucenicilor cu câteva ore înaintea morţii Sale pe cruce. Esenţa păcii lui Hristos stă în cunoaşterea desăvârşită pe care o avea despre Tatăl.
Tot aşa se întâmplă şi cu noi: dacă cunoaştem Adevărul Veşnic, toate chinurile acestei vieţi vor fi îndepărtate la periferia existenţei noastre, în timp ce lumina vieţii ce purcede din Tatăl va domni înăuntrul nostru.
Nici un succes sau o bunăstare temporară nu poate aduce o pace autentică, dacă continuăm să ignorăm Adevărul. Nu există prea mulţi oameni cu îndeajuns curaj spiritual pentru a se abate de la calea bătătorită urmată de turmă. Curajul se naşte dintr-o credinţă statornică în Hristos-Dumnezeu.

 Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001 p. 76

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.