Fraţii mei, nu există oameni mai fericiţi decât cei care moştenesc Împărăţia cerurilor. Şi nu există oameni mai nefericiţi decât cei care o pierd. Dacă cel care este surghiunit de pe pământul ţării sale are parte de compasiunea tuturor, iar cel care pierde moştenirea pământească este considerat vrednic de milă de toţi, cu cât mai amar ar trebui să plângem pentru cel care este alungat din ţara cerească, pentru cel care pierde bunătăţile nestricăcioase ale Raiului, pentru cel care se duce în gheena fără de sfârşit.
Cu adevărat, nu există om mai vrednic de plâns decât acesta. Nu numai din cauză că va fi dat iadului pentru totdeauna, dar mai ales pentru că va fi dat iadului fiindcă aşa a voit el. Omul păcătos merge de bunăvoie pe drumul păcatului, iar necredinciosul se desparte de bunăvoie de Dumnezeu şi îl urmează pe diavol fără să fie silit de nimeni. Vai de cei care au soarta unui asemenea om! Este sau nu este acesta vrednic de plâns? Şi Domnul nostru Iisus Hristos a plâns pentru Ierusalimul care era acoperit de necredinţă (Luca 13, 31-35).
Din nenorocire, astăzi necredinţa este stăpână pretutindeni, fiind mai mare decât pe vremea lui Iisus în Ierusalim.
Cu toţii suntem vrednici de plâns, pentru că am căzut din fericire, din bucurie, din slavă, din strălucire, din bunătate, sau aşa cum spune Apostolul Pavel, din cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (1 Cor. 2, 9). Cercetaţi cu atenţie ce spune Apostolul. El nu afirmă simplu că bunătăţile cereşti sunt mai mari decât cele pământeşti, ci că mintea omenească nu le poate cuprinde în înţelegerea ei. Şi cu adevărat: cum ar putea încăpea în creierul mic al omului tainele nesfârşite ale lui Dumnezeu?
Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Problemele vieţii, Editura Egumeniţa, pp. 322-323