Când auzim despre depărtarea de lume, despre părăsirea lumii, despre curăţirea de tot ce este în lume, trebuie de la început să înţelegem şi să aflăm – nu după concepţiile populare, ci după cele pur raţionale – ce înseamnă însăşi denumirea de lume, ce diferenţă de nuanţă acoperă ea, şi atunci vei fi în stare să afli cât de departe este sufletul tău de lume şi ce este amestecat în el din lume.
Cuvântul lume este un substantiv colectiv, care cuprinde ca înţeles toate patimile pe care le-am înşirat. Dacă omul nu a aflat mai înainte ce este lumea, nu va ajunge să ştie cu ce mădulare este departe de lume şi cu ce mădulare este legat de ea. Mulţi sunt cei care cu două-trei mădulare s-au rupt de lume, şi s-au lepădat de împărtăşirea prin ele cu lumea, şi au crezut despre sine că s-au înstrăinat de lume în vieţuirea lor, pentru că nu au priceput şi n-au văzut cu înţelepciune că doar cu două mădulare au murit lumii, iar celelalte mădulare ale lor trăiesc în trup lumii. De altfel, aceştia nu au putut să îşi dea seama nici de patimile din ei – şi întrucât nu şi-au dat seama de ele, nici nu s-au îngrijit să le vindece.
La o cercetare teoretică, lume se numeşte şi ansamblul care cuprinde patimile luate în parte. Şi când vrem să dăm o denumire generală patimilor, le numim „lume”, iar când vrem să le deosebim, le numim „patimi“. Patimile sunt părţi ale curgerii succesive a lumii, şi unde încetează patimile, acolo lumea s-a oprit în succesiunea sa. Şi patimile sunt următoarele: ataşamentul faţă de bogăţie, de adunarea unor lucruri; desfătarea trupească, de unde vine patima însoţirii trupeşti; dorinţa de cinstiri, din care vine invidia; dorinţa de a dispune de alţii ca un mai-mare; îngâmfarea cu strălucirea puterii şi autorităţii; dorinţa de a te găti şi de a plăcea; căutarea slavei omeneşti, care se face pricină a ranchiunei; frică pentru trup.
Acolo unde patimile acestea îşi încetează curgerea, lumea a murit; şi pe măsură ce încep să lipsească acolo unele dintre aceste părţi, lumea rămâne în afară, nemailucrând cu acele părţi ale alcătuirii sale – precum şi despre sfinţi a zis cineva că fiind ei încă vii, au devenit morţi, fiindcă trăind în trup nu trăiau după legea trupului. Şi tu ia seama cu care din aceste părţi trăieşti; atunci vei afla cu care părţi trăieşti şi cu care ai murit faţă de lume. Când vei afla deplin ce este lumea, atunci din deosebirea tuturor acestora vei afla deplin şi cu ce eşti legat de lume, şi cu ce te-ai rupt de ea.
Mai pe scurt, lumea este vieţuirea trupească şi cugetarea trupului. După însuşi faptul că omul s-a smuls din aceasta se cunoaşte că a ieşit din lume. Şi înstrăinarea de lume se cunoaşte după aceste două semne: după vieţuirea cu totul aleasă şi după concepţiile deosebite de cele trupeşti”.

                                                                                            Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ştiinţa rugăciunii, Editura Sophia, 2008

Leave a reply

required