În anul 1858, în miercurea din săptămâna a cincea a Postului Mare, monahia Eudoxia din Diveevo a umplut cu gheaţă o ladă mare. Deodată s-a împiedicat de o scândură şi a căzut cu putere pe câteva bucăţi de gheaţă ascuţite.
N-a scos nici un ţipăt atunci când a căzut. În ceasul acela, celelalte măicuţe erau toate afară şi lucrau lângă sania lor. Şi-au dat însă seama de absenţa Eudoxiei şi, intrând, au găsit-o căzută, în întuneric.
Le-a fost teamă că a murit. Doi ţărani le-au ajutat şi au scos-o cu mare greutate. Eudoxia încă mai trăia. Au transportat-o la cea mai apropiată chilie, l-au înştiinţat pe duhovnic şi, cu binecuvântarea egumenei, au chemat un doctor din sătul Vertianovo.

Peste câteva ore, bolnava şi-a revenit, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Avea dureri puternice la coaste şi la cap, unde prezenta umflături mari. Medicul a făcut cele necesare, dar a spus că lovitura este foarte periculoasă. Toate coastele de pe o parte erau umflate. Nu putea şti dacă existau coaste rupte, căci simpla atingere în locul acela îi provoca bolnavei leşin îndelungat.
După patru zile au transportat-o la spital. Crizele continuau şi acolo. Măicuţa striga şi gemea. Cu greutate o ridicau patru persoane, pentru a o aşeza pe perne. Se putea întinde doar pe partea dreaptă.
Vreme de două săptămâni după lovitură nu dormise deloc din pricina durerilor. În Miercurea Mare, pe la miezul nopţii, a fost cuprinsă de un somn uşor şi l-a văzut pe Sfântul Serafim intrând în camera ei.
Am venit să le vizitez pe orfanele mele. De mult timp n-am mai trecut pe aici, a zis Sfântul apropiindu-se de patul său.
Batiuşka, mă doare aşa de tare! A spus ea cu lacrimi amare.
Îţi pun un plasture, a adăugat stareţul.
Şi unindu-şi cele trei degete a făcut semnul crucii pe locul lovit.
Asta a repetat-o de trei ori şi s-a făcut nevăzut. Eudoxia şi-a deschis ochii. În cameră nu exista nimeni.
Era o tăcere deplină. În curând a adormit din nou. S-a trezit la cinci dimineaţa şi a văzut că era întoarsă pe partea care o durea, fară să simtă însă nici cea mai mică durere. Şi-a adus aminte de arătarea Sfântului şi a zis că multă vreme a avut impresia că pe partea lovită avea pus un plasture.
În aceeaşi zi, bolnava s-a ridicat singură din pat, a făcut câteva plimbări prin cameră şi a povestit tuturor vindecarea ei minunată.

                                       Sfântul Serafim de Sarov, Un serafim printre oameni, Editura Egumenița, pp. 286-287

Leave a reply

required